Iarăşi, acum de dorinţa ta stârnit, visul nopţii, căutător oricum fiind, de departe, din necunoaşterea noastră, peste lumi şi peste vieţi trecând, ne regăseşte şi nu se lasă convins să uite, şi nici să tacă. Şi fiindu-şi lui, în primul rând, curios, ştiut îşi vrea tot ce a fost cândva. Cândva, când Cerurile la fel erau, dar nici Cerul, nici Pământul nu erau ca acum, când lumea era mai mică şi putea să-şi ştie mai degrabă motivul pentru care fiecare era trăitor întru totul al vieţii, fără a-şi schimonosi privirea, de ciudă, când se însera şi lumina stelelor le odihnea paşii pentru ca să poată trece, pe nesimţite, într-o altă zi, când mai multe decât acum erau cunoscute, însă ştiute erau puţine, când noi, ca şi acum, eu fiind eu şi tu fiind tu, privitori fără teamă, în ochi, desluşind tainele nopţii, ne eram. Şi trăiam, de multe ori doar noi, bucuria de a şti cât de înalt e înaltul din care stelele pot să cadă, asemenea luceferilor, cei care, pentru a se arăta strălucitori asemenea Soarelui, s-au prea apropiat de oameni şi, nemaiputându-se înălţa, de dedesubturile întunericului au fost ademeniţi.
Rostul de-acum al întâmplării de a ne aduce într-un prezent pe care să nu-l mai aibă decât nevoitorii într-ale înţelesului, ştiut, e mai vechi decât chiar neamurile Pământului, la fel de adevărat, în necesitatea de a fi decât orice adevăr care dă sens vieţii celor ce o ştiu trăi, nu doar duce, ca pe o cruce, ori o necinste, dinspre naştere spre moarte. Ne aştepta de când venirea, în aceleaşi vremuri, ne-o căutam, ne aştepta fără să lase aşteptarea văzută ori să ne-o pună nouă în spate, chiar şi când, amintindu-ne că trebuia să nu lăsam nesfârşit ceea ce nu se putuse, aşa cum ne eram de două ori, în două lumi, făgăduiţi, ne-a ştiut lăsându-l de-o parte, seduşi de înălţimile spre care şi-acum, ca şi altă dată, le-am căutat a ni le şti casă pentru totdeauna. Până acum, şi chiar şi acum, doar noi eram neştiutori ai marelui adevăr: omului nu ceea ce vrea i se dă, când, cerând, răul şi-l ţine aproape. Prin rostul întâmplării calea ţi s-a dat, prin rostul întâmplării, drumul mi s-a arătat.
Iubirea nu cade la picioarele omului pentru a-l ruga să se lase de dumnezeieştile ei daruri îmbogăţit. Şi, când prin destin e dată, la nimeni nu se dă luată.Rămân oamenii datori ei, ea niciodată oamenilor. Viaţa, viaţa ta, la fel şi viaţa mea, datoare fiindu-i, fiecare în parte, datori fiindu-ne, din acel cândva al faptelor care acum doar prin poveştile ce copiilor, înainte de a-i fura somnul, se mai lasă în vorbe spuse. Rost şi-a avut şi atunci, rost îşi are şi acum, tocmai ea fiind cea care a rânduit timpul, cu toată marea lui pierdere din această viaţă, şi nu i-a mai lăsat nici o portiţă de scăpare, nu i-a mai lăsat nici o speranţă, de i-ar mai fi gândul la trecerea fără motiv şi fără folos. Ne stau nou înşine dovadă încercările şi căutările, greşelile şi absurdul în care ne-am consumat, singurătăţile cărora le-am încercat să le găsim ca singurele în stare să ne salveze şi să ne vindece, pe când ne forţam salvarea de la înecul în mlaştinile care, nesimţit la început, dar tot mai greu simţite mai apoi, ne trăgeau în adâncurile înfierbântate de tăciunii focurilor ce le-am aprins de dragul de a nu fi doar privitori la focul altora.
Ne-ar fi fost uşor, de-ar fi fost ca, având ştiut drumul pe care-l avem de făcut, de la-nceput să-l fi bătut, pas lângă pas, dar scris fiind să-l facem tot aşa, ni s-au lăsat drepturile pe care cei ce privesc tot timpul în sus le au, ca să nu ne îndoim că oamenii nu-s vinovaţi totdeauna, dar că vinovaţi totdeauna sunt când li se dă şi nu primesc, ori nu li se dă şi fură. Pe-atunci, ne-am urmat unul altuia paşii, pe-atunci, unul altuiam ne-am rostit vorbele şi ne-am încredinţat gân-durile. Pe-atunci, când binele părea să se împiedice de câte-o scornire, ne eram pavăză şi scut, ca să ne purtăm, până-n clipa făgăduită a ne fi trecere, lumina deasupra casei şi, tot până atunci, ca şi după aceea, celor fugăriţi de întunecatele umbre ale necunoscutului, să le redăm puterea de a se întări, de a se lumina şi a se reîntoarce în ei înşişi, ca trup şi suflet trăind împreună. Şi oricând mi-era greu, oricând mi se rătăceau trăirile, când gândurile mi se pierdeau pe drumurile firescului vieţii, ţie lăsându-mă, reveneam spre a continua, drumul pe care, seară de seară, ni-l dăruiam, redăruindu-ne bucuria şi speranţa, prin noi, cei ce eram, voind să fim.
Azi, când vremea aducerii aminte a venit, ni s-au arătat, cumva invers, tu revenind, eu întorcându-mă, călători dinspre ceea ce fiecare am fost, înspre ceea ce e dat să fim, aşa cum în finalul acelui timp, când săgeţile otrăvite, aruncate din umbra nopţii, înspre visul ce şi el ne era, căutător al zărilor senine, au oprit ceasurile, şi-au cerut calendarelor să ştergă acea zi, spre a nu fi de nimeni, niciodată, amintită, să ne fim continuare, ca răspuns al întrebărilor de demult şi căutărilor din prezentul ce l-am trăit, până să dăm dreptul întâmplării să-şi intre în drepturile ce şi le are prin tot ceea o defineşte. Din aşteptarea mea ai apărut şi azi eşti, realitatea care s-a născut ca răspuns potrivnic dorinţei mele de a pleca, nefiind timpul plecării, fiind timpul de a face ceea ce a rămas nefăcut şi a continua ceea ce, cu totul a fost uitat, printr-o cuprindere într-un banal cândva.
