vineri, 13 decembrie 2013

Întîia oară înspre prima dată

Între vorbe şi fapte,un întreg univers de trăiri încape. Oricât de meşteşugite, ori de seci, vorbele s-ar lăsa spuse, şi oricâte înţelesuri, ca formă şi esenţă, ar avea, frumuseţea faptelor n-o pot cuprinde, n-o pot arăta vederii minţii altora.
Te-am privit, m-ai privit, eu ştiindu-te, tu mirată şi întrebătoare, în nesiguranţa apariţiei fără veste, de niciunde, a mea. Căutai adevărul fără să ai de unde să ştii că un singur pas, un singur cuvânt, ne ţineau încă departe. Nici acum nu-ţi voieşti a crede că un singur pas şi un singur cuvânt ne-au ţinut departe, un pas şi un cuvânt au lipsit pentru a-ţi alunga nesiguranţa şi a ne face depărtată necunoaşterea unuia de către o amintire a trecutului ce deja n-ar mai fi fost amintire, iar trecutul n-ar mai fi fost trecut, ci în faptă a viitorului s-ar fi preschimbat. În toată nesiguranţa privirilor prezentului, te-am văzut zâmbind dimineţii faptelor împlinite şi a bucuriei trăirii regăsite, a dorinţei de a primi şi de a dărui, a mă primi şi a te dărui. Ai plecat şi ai revenit înainte de a te pierde prin mulţimea clipelor care încă sunt date a trece, pentru a te întâlni cu acea clipă în care toate vor lipsi, doar noi doi îi vom fi prezenţi trăitori.
Doar privirile care treceau dincolo de prezentul furnicarului din jur, când întâmplarea a făcut să ne putem pe de-a-ntregul avea în orizontul mărginit de prezenţe necunoscute şi vitrine încărcate de falsul unei lumi care crede că ceea ce se arată există şi că tot ce există se şi arată, te-au trădat mie. Oricâţi, dintre cei care treceau pe lângă noi, şi chiar printre noi, ceea ce se arăta, vedeau, ceea ce exista nu vedeau, ceea ce va fi şi ceea ce vom fi, nicicum nu li s-ar fi putut lăsa a crede că face parte din ceea ce există. Te-au trădat mie privirile dintre vorbele ce le rosteai cuiva, cuiva de mai departe, unui cuiva ce trebuia să trebuia să vină şi nu venea, cuiva ce trebuia să vină în întâmpinarea-ţi şi altundeva era. S-au rânduit, fiind rostuite, toate în aşa fel ca să ajungi să ştii, fără a cunoaşte, deja ştiutul pe care, până în clipa dezgolirii de lumeştile haine şi măşti, neştiut ţi-ar fi fost dat să-ţi fie. Acum doar ţi se pare că nu-l ştii.
Îţi alunecau privirile în toate părţile, căutând, dar ţi s-au oprit de câteva ori, săgetând privirile mele. Îţi auzeam şi întrebările şi răspunsurile pe care ţie doar ţi le puneai şi doar tu ţi le dădeai. Ţi-aş fi dat eu răspunsurile, dar, din tot ceea ce erau răspunsurile tale, am înţeles că trebuie să rămân ceea ce eram, căci altfel viitorul ar fi îngheţat pentru toată această viaţă, ori s-ar fi forţat prin voinţa noastră şi ar fi murit puţin mai apoi, cu regretul că nu s-a lăsat trăit şi n-a putut să ni se dăruiască, pentru a umple universul trăirilor, acel univers care va fi văzut de alţii ca un gol dintre fapte şi vorbe. În tăcerea dintre vorbele rostite, buzele şopteau şi privirile se înflăcărau, aprinzând torţa care ne va lumina.
Te-ai regăsit în privirile mele, pe care, înţelegându-le rostul ce-l aveau, de a privi pentru a şti că nici trecutul, nici viitorul, de demult, de doar o clipă sau de mai târziu, n-au cum să-şi mai caute un alt drum, fiind hărăzite să se lase, între două clipiri, lacrimei ce poartă în ea şi iertarea şi dezlegarea, şi tot în ea poartă şi speranţa şi dorinţa. Te-ai regăsit şoptindu-ţi gândul tău, ce-şi ridica, fără să mai aştepte încuviinţarea ta, cortina pe care un prezent efener a lăsat-o să cadă şi te face să crezi că este la fel prinsă jos, ca şi pe margini, tot atât de bine cât este prinsă sus, ca să stea şi să rămână ca un zid ce nu-l poţi trece, zid la care te-ai arăta pusă dacă te-ai apropia de el. Te-ai regăsit văzând că nici o piatră nu se ridică, ci doar se ridică o privire care înţelege că ceea ce a fost, a fost, seva întâmpla să fie ceea ce doar prin întâmplare este să fie, dar va fi ceea ce va fi, fără ca ceva din ceea ce va fi să stea să se mai gândească la ceva din ceea ce a fost, chiar şi din acest prezentul care se lasă sedus de trecut.
Întâia oară a fost să te văd, recunoscându-te, întâia oară a fost să mă vezi, căutându-mă printre amintiri, neînţelegând de ce nu-ţi sunt ştiut din poveştile trecutului, aşa cum toţi cei din trecut îţi sunt ştiuţi, deşi, aparent, de-acolo ţi-aş fi venit, fiindcă la fel de bine şi pe mine mă ştiai. Întîia oară ţi-ai întrebat gândurile de unde s-au pornit de n-ai reuşit să-ţi mai opreşti privirii atente tremurul şoaptelor ce se încurcau cu vorbele pe care şe rosteai văpaia ochilor ce lumina mai cald şi mai puternic decât toate luminile ce ne înconjurau şi graba cu care te-ai întors pentru a-ţi putea dumiri nedumerirea venirii, de nicăieri, în calea ta, a mea, cel pe care doar visul îl putea aduce şi doar întâmplarea, în drumul tău, îl putea pune. Întâia oară, ca şi cum n-ar fi fost iarnă, chipul tău, ca florile primăverii se arătau a se deschide, simţind că le sunt atrase privirile de cerul senin, înseninându-se şi ele, voindu-se, asemenea înaltului cerului, înălţătoare şi născătoare de dorinţa înălţării. Te priveam privind spre mine, simţind golul ce-l făceai împrejuru-mi, spre a te convinge că nu trăieşti în vis ci trăieşti un vis, pentru a te convige că visul este de acum timp al prezentului, care pune temelia viselor ce se vor lăsa trăite, ce se vor coborî, tot în miez de noapte, din trăire în faptă trăită, din dorinţă în împlinirea firecului. Întîia oară, aşa a fost să fie... Întâia oară, a fost pasul înspre întîia dată...

vineri, 22 noiembrie 2013

Împreună oricând

Au fost timpuri şi vremuri care ne-au bătut şi ne-au abătut din drumurile noastre. Au fost acestea aşa cum au fost cele care ne-au arătat cât de senin e cerul şi că se poate să privim răsăritul unei alte zile cu gândul nu la fapte ci la trăiri, nu la ceea ce privim şi atingem, ci la ceea ce ni-i dat să înţelegem şi să cunoaştem. Au fost vremuri cu fapte şi au fost vremuri cu aşteptări. Ne-au fost toate acestea şi acum suntem mai bogaţi sau mai săraci, cu amintiri care ne dau aripi sau cu cele care ne fac să ne ţinem capul în pământ. Aşa suntem cei de-acum, noi, cei ce ne-am ales, fără să ştim de prima dată, drumul pe care ni-l vom duce până la capătul care e dat să fie capăt. Eu printre cumpeni, tu printre încercări, eu regăsindu-mă a ceea ce îmi este dat să fiu, tu redevenind ceea ce îţi este dat să fii.
Că a fost greu, şi cât a fost de greu, ştii.Că a fost greu, şi cât a fost de greu, ştiu. Nimeni altcineva nu ştie, decât noi, trăitori şi nu privitori ai propriilor căutări. Ştim nişte adevăruri pe care nici măcar nouă nu ni le putem reproduce în cuvinte. Sunt adevărurile pe care cuvintele, oricum rostite, de oricine, nu ne pot face să uităm de noi. Ne-am trăit dorinţa omenească de-a uita şi-am învăţat că uitarea nu-i decât calea de a mai face, încă şi încă odată, faptele ce ni le-am dorit uitate. Şi le-am repretat, şi alte adevăruri, doar în amănunte nesemnificative diferite, ne-am adunat...
Abătute ne sunt pornirile, de teamă ni se spune, şi de teamă ne simţim şi noi vinovaţi. Din teama care ne-o facem părtaşă, amestecând-o cu amintirile, ne oprim gândul care, încercat de curaj, vrea să privească spre viitor. Curajul vine din noi, el stă ghemuit în spatele barierelor pe care ni le-am pus, stând cu ochii ţintă la vorbele şi dorinţele altora. Dar tocmai fiindcă el nu din gândurile noastre vine, aşa cum teama şi prejudecăţile vin, nici din îndemnul altora, al celor care, pe amândoi, pentru interesele lor, sfaturi şi poveţe dându-ne, ori cerându-ne, ne-au folosit, ci din acei noi de la-nceputuri, din copiii care am fost, din copiii părinţilor, dar mai ales din copiii lui Dumnezeu, când în noi nu pusese nimeni sămânţa de judecată lumească, nu se tocmeşte cu gândurile noastre.
Din teamă, însă cu curaj, căutându-ne fără să ne avem faptele căutătoare, ne-am pierdut neantului depărtarea, ne-am pierdut neştiutului teama, ne-am lăsat întrebările pe seama urmărilor, şi, ascultându-ne cuvintele la-ntâmplare spuse, întâmplării i-am dat dreptul de-a face, după cum îşi avea rostul, să ne-mpreune apropie-rea, ca, împreună fiind, către viaţă să ne regăsim drumul...Acel drum sortit, acel drum crezut de multe ori că ar fi fost... Acel drum pe care acum paşii noştri, mărunţi şi doar de noi ştiuţi, îl bat...
Greu mi-a fost să-mi spun pe nume, greu mi-a fost să mă cred pe mine, greu mi-a fost să-mi cred bucuria şi să-mi cred simţirea dornică de trăire, chiar şi faptele, care nu-mi erau noi şi nici străine, noi simţindu-le, greu mi-a fost să le cred. Greu ţi-a fost să vezi ceva altfel, greu ţi-a fost să crezi că focul mocneşte şi că se poate aprinde, grea ţi-a fost desprinderea de o realitate care te aruncase în pădurea nesfârşită de întrebări care, prin răspunsuri asemenea cuţitului cu două tăişuri, te lăsa să trăieşti în vis şi să vieţuieşti într-o existenţă cu ţinte clădite prin vrere şi nu prin voinţă. A fost greu, vreme de câţiva paşi greutatea se va mai simţi... Va urma mereu mai puţinul mereu mai nesimţitul greu. Va urma o viaţă...
După cele care-au fost, altele, de toate vor mai fi.Trăitele vechi fapte, multe, nu ne vor mai fi. Vor fi altele, cele care nu pentru câte unul dintre noi pot fi, nici măcar forţându-ne să ne fie doar ale unui dintre noi. Cele pe care din povestea altora le ştiam, cele care sunt corolar al vieţii vor fi. Cele frumoase vor fi, cele fireşti vor fi. Şi vor fi tocmai pentru a ne arăta ce n-am ştiut niciodată cu adevărat, cele care sunt date pentru a şti că ne suntem unul altuia, şi că suntem unul lângă celălalt. Acelea care au menirea de a ne arăta gustul bucuriei reuşitei, acelea care au menirea de a ne arăta puterea de a nu ne frânge sau înfrânge, acelea care au menirea de a ne arăta că oricând şi totdeauna, lângă împreună, acelaşi înţeles îl au, acelea care au menirea de a ne arăta că dacă vrem, oricât putem urca, dar nicidecum coborî, ne vor veni, şi vor veni să ne pună să trăim, firesc, sau poate altfel decât credeam firesc, viaţa... Niciodată singură nu vei mai fi, niciodată singur nu mă voi simţi. O cale, aceeaşi, de urmat avem. O cumpănă eu, o-ncercare tu, cele din urmă, vor fi scârţâitul porţilor de atâta timp închise, ferecate dinadins şi de malurile înălţate de ploile ce-au tot şiroit pământul de sub tălpile paşilor noştri, Ultima urmă de-ndoială, pentru fiecare, vor fi, şi ultima încercare a ceea ce ne-a tot încercat, de a rămâne golul la fel de gol şi plin de tot ce poate arunca în gol orice suflare de vânt. Cel din urmă prag, dintr-odată cumpănă şi încercare...
Niciodată singură pe drumul ce va fi, cel ce până la capăt va fi, nu vei fi. Oricând împreună, mereu împreună, şi chiar dincolo de timpul vieţii, mai apoi, când nici un înţeles nu va rămâne nedesluşit, împreună vom fi, spre a-l desluşi. Şi aşa va fi, mereu împreună!

duminică, 17 noiembrie 2013

Privindu-te, mâine...

Te privesc, de multe ori, şi de cele mai multe ori ştii că te privesc, şi ochii-mi văd, limpede şi clar, pe cea care acum lumii te arăţi... Dar te privesc şi cu ochii minţii, văzând la fel de limpede, la fel de clar, pe cea care ai fost recompunându-te, ca într-un puzzle, din picături de gând, ori ca şi cum în vis te-ai arăta, şi astfel pe cea care vei fi o cunosc, cu toate amănuntele simţirilor şi toate detaliile trupului. De-aş putea să te pictez, te-aş picta, şi două tablouri ţi-aş pune în faţă. Şi te-aş întreba dacă te recunoşti...
Nu sunt pictor, nu pot să fac nici unul dintre portretele pe care nimeni, acum, nu poate să le vadă. Ştiu însă, că de-ar fi să te revezi, pe tine, cea care azi eşti venind din trecutul în care te văd, te-ai întreba dacă ne-am cunoscut cumva, cândva, undeva... Şi greu te-ar părăsi mirarea de a nu-mi fi scăpat, că nu-mi sunt necunoscute, nici măcar amănuntele pe care puţini din cei care te-au văzut, le aveau ştiute. La fel de bine ştiu că, de-ar fi să-ţi pot arăta pe cea care vei fi, nu ai avea cuvintele prin care să-ţi laşi ştiută uimirea, venită din neîncrederea ce acum o ai, privind către ceea ce poţi şi ceea ce-i poate urma putinţei de acum. Şi uimită ai fi şi de asemănarea dintre cea care ai fost, cu cea care vei fi, mai ales că ştii că pentru a fi astfel, un tăvălug al schimbărilor va trece peste tine, ireversibile şi cu urmări pentru totdeauna, de această dată.
Ca să te-arăt cum ai fost şi cum vei fi, văzută tuturor, ar trebui să pot picta... Ca să-ţi arăt cum ai fost şi cum vei fi, în faptele tale, în purtarea ta, în vorbele care dau contur pornirilor trecute prin gând şi se vor lăsa auzite, în dorinţele şi speranţele tale, cuvintele ar trebui să le pot mânui cu o enormă putere de-a le pune, pe cele mai potrivite, unele lângă altele, de-a le găsi cele mai potrivite înţelesuri pentru oricine, pentru cei care abia aşteaptă, de-atâta vreme, aşa să fii, pentru cei care, de-o bună bucată de vreme încoace, foc şi pară, se fac, cuvinte nemaiauzite rostesc, de aud că poţi să fii aşa, pentru cei care te cunosc şi pentru cei care nu te cunosc. Pentru a vorbi despre trecut nu am, şi nici tu nu ai, nevoie decât de cuvintele care, odată spuse, fac loc adevărului şi curăţă toate greşelile ştiute ori neştiute, făcute ori doar gândite, niciodată puse în tiparul realului.
Nu-s,pe măsură frumuseţii adevărului, tălmaci, ca să cuprind adevărul zilelor şi vremurilor care vor urma în cuvinte, nici ceea ce deja sufletul cunoaşte nu pot să adun în vorbele mele... Mă simt asemenea copilului care abia a învăţat câteva cuvinte şi încearcă să-şi spună bucuria, privind uimit la cei din juru-i că nu se bucură şi ei. Mi-ar fi îndeajuns să mă bucur şi să-mi ţin bucuria pentru mine... Dar îmi este ştiut că dacă mi s-a dat să o ştiu este pentru a o spune, aşa cum pot, ori cât pot, nevrednic fiind de toată măreţia frumuseţii ei, şi altora, dar mai ales ţie. Chiar dacă poate să pară o povară, chiar dacă, repede gândind, o cruce grea ai putea să crezi că ţi-o pun în spate, nefiind nicicum vorba de aşa ceva, nu mă tem să ţi-o spun. Multora nu o spun, fiindcă, aşa cum îmi este dat să ştiu ce va fi, aşa cum îmi este dat să ştiu ce crezi în clipele de deznădejde, aşa îmi sunt daţi să-i ştiu pe cei care te-ar împinge să renunţi, ori pe cei care, binevoitori arătându-se în faţă, rău gânditori îţi sunt în spate. Îi ştiu pe toţi, pe cei cunoscuţi după chip, ori din poveste, dar îi ştiu şi pe cei care se vor arăta când vremea va fi să se arate.
Nu te vei mai recunoaşte, nici pe cea care a fost, decât după chip, nici pe cea de acum, decât prin drumul pe care, într-un ritm ameţitor, l-ai parcurs. La trecut nu-ţi va mai fi gândul, nici măcar ca o părere de rău că a fost destul de lung, fiindcă în braţe vei purta viitorul. Nici privirea nu ţi-o vei mai apleca-o, pentru că vei avea motiv de a merge departe, cât mai departe, tot atât de departe cât viaţa, în forma ei nouă şi înnoitoare, o va cere şi o va da... Nu-ţi vei mai căuta somnul fiindcă-n liniştea vieţii, odihna nu somnul ţi-o va da, ci toate acele împliniri care, una după alta, venind, nu vei mai avea nevoie să dormi, ştiind că dormind n-ai avea cum să întâmpini cu braţele deschise fiecare dar ce ţi-este dat sa-l primeşti.
Urmele căderii se vor vindeca, rănile, sub haina nouă a trupului renăscut, nici urme nu vor mai avea. Vei lăsa în urmă principiile de împrumut şi principiile tale, cele pe care le-ai dat de-o parte, pentru a face pe plac altora, care nu-şi aveau pe-ale lor şi, pentru a nu se da de gol, ţi-au încropit ţie unele care să le poată satisface lor neputinţele, se vor arăta în toată frumuseţea lor, arătând frumuseţea sufletului tău, prin tine, doar prin tine. Măsuri egale pentru oricine vei avea şi, măsurând egal, nu te vor mai ţine aproape acei care în frâul înţelegerii greşite te-au pus şi repede-i vei deosebi pe cei răi de cei buni, pe cei buni de cei de sub masca de buni şi pe cei răi de cei de sub masca de răi. Şi tot măsurând egal, celor care vremelnic sunt sus, doar ca oameni, ţie egali, ai să-i vezi, şi, dacă vor decade, vei şti de ce-au căzut, iar dacă vor urca, de ce s-au înălţat, vei şti, neîncercând a le fi reazem în pedeapsa fărădelegilor, ori leac prin tine însuţi pentru cei care şi-au otrăvit sufletul cu propriul venin şi dorinţe searbede.Precum în Cer, aşa şi pe Pământ... e mai simplu să spun aşa: vei fi pe Pământ, aşa cum în Ceruri eşti...

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Privind prin ochii viitorului

De-ar fi să-şi afle timpul măsură în gândurile tale, s-ar mira de el însuşi, nemaiştiind de unde să se termine a se mai numi trecut, cum se trece, când e prezent şi dacă, vreodată, s-ar putea gândi că a ajuns deja în viitor. În aceeaşi măsură, tu, dacă îţi cauţi prin amintiri, gândurile care mai au putere să meargă spre mâine, unde îţi găseşti opriţi paşii?
Ar fi uşor să treci prin apa, care oricând se poate învolbura, ar fi uşor să priveşti apusul soarelui, încredinţată fiind nu că apune doar pentru a putea iarăşi răsări, dacă ţie ţi-ai lăsa, întreagă, puterea speranţei, dacă ţi-ai privi prezentul ca fiind aşa cum trebuie să fie, oricum ar fi fost trecutul, şi cu viitorul să-ţi stai de vorbă, să-l ai, dacă nu ştiut, măcar întrezărit şi să-i laşi dreptul de a-ţi arăta, făcându-ţi din trăirile de care acum te lipseşti, casă de piatră pe vârf de munte, în lumina strălucitoare a toate şi pentru totdeauna.
Nici nu crezi, nici nu vrei să crezi, că nu s-a sfârşit nimic, ci doar altceva, pregătit fiind să înceapă, dat fiind să fie altfel, altfel trebuie să fii, şi altfel, de demult, de dinainte de a fi ceea ce ai fost, în tine, fără să-ţi dea de ştire, fiind fără de voie potrivnică, s-a plămădit şi s-a crescut. Acum îi e timpul de-a fi copt şi de a te hrăni, de-aţi fi de ajutor în devenirea ta, singura-ţi devenire ce ţi se mai poate, singura devenire de care nu te poţi lipsi, nemaifiindu-ţi în putere să alegi. Fiindcă ea viaţă-ţi este şi viaţa ţie ţi-o redă, cu toată puterea ce-o poate avea viaţa de-nceput.
A privi înapoi poate oricine, dar înapoi privesc doar cei care nu vor să meargă înainte, ci înspre înapoi. A privi doar spre ceea ce acum este o realitate, la fel de bine o pot face şi acei ce vor să meargă înapoi, cât şi cei care nu asta vor, dar o fac doar cei care vor să bată pasul pe loc. Dar tu, cea cărei mersul înainte îi este dat, de ce priveşti înapoi când nu-ţi aminteşti că ţi-ai vrut doar să vezi ceea ce acum pune semne şi accente? De ce să nu-ţi arunci măcar o privire, în zori de zi, ori la amiază, sau chiar când seara îşi arată semnele, spre viitorul care, de-atâta aşteptare începe să arate semne de nerăbdare, făcându-te şi pe tine nerăbdătoare?
Multe sunt cele de care uiţi, chiar şi de tine uiţi, căutând să te tot pui faţă în faţă cu o realitate cutremurătoare prin tot ce o defineşte, prin gândurile, prin vorbele şi faptele celor care se arată a fi mereu văzuţi, dar şi a celor care, nevăzuţi, se-ndeamnă a face asemenea, cuprinşi de o nemăsurată dorinţă de a-şi auzi, cu orice preţ, numele de alţii rostit. Uiţi de prea multe şi, uitând, nu-ţi mai aminteşti visul care ţi-a arătat drumul cel drept, cel pe care tu, înaintea oricui, mai bine decât oricine, îl ştii.
Amintirile dor, totdeauna, despre orice ar fi, despre oameni sau fapte, despre cele bune întâmplate, ori despre cele rele. Oricum ar fi ele, în ele poartă durerea pe care o naşte regretul de a fi azi altceva decât a fost ieri, când ieri bucuria a fost trăită, ori că n-a fost bine ceea ce a fost ieri şi că se putea să nu fie aşa, pentru a fi bine. Acum te dor amintirile, şi, deşi durerea lor o ştii, te laşi de ele tot înspre durere mânată. Piciorul în prag, atunci când le simţi intrând pe uşă, dacă ai pune, nici cuvintele nu ţi-ar mai fi cele care acum le ai, împotriva vieţii, împotriva ta, împotriva a ceea ce aşteapta la uşa sufletului tău, să-ţi redea adevărul pe care tu îl negi, aşa cum ar trebui să negi marele neadevăr al nemotivării ce-o simţi.
Ruptă vei fi de trecut, ruptă te vei simţi şi simţind ruptura, te vei trezi într-un firesc al vieţii care, dacă i-ai putea acum şti nuanţele şi faptele, ţi-ai spune, şi multora le-ai spune, că nu tu vei fi aceea, ţie nu şi se poate aşa ceva întâmpla, că nici prin ruptul capului nu îţi trece să accepţi ori să te accepţi, dacă aşa ceva ar fi să ţi se impună a fi, acum, realul din viaţa ta. Aşa ai spune şi aşa ar fi, doar că, atunci când vei păşi peste pragul dintre cele două lumi, martor fiindu-ţi, şi împreună fiind, vei uita de toate aceste spuse, vei uita să te împotriveşti, şi, în forma cea mai sinceră, vei accepta şi te vei accepta, rupându-te, fără regrete, de ceea ce azi te face să nu accepţi.
Imposibil de întors din drum este urmarea faptei, când fapta este prinsă în amintirea timpului scurs între clipa în care a început şi clipa în care s-a ştiut pe sine terminată. Imposibil fiind de-ntors, clipele trecute îşi vor cere, după legea omenescului trai dar şi după legea, mai greu de înţeles, cu mult mai greu de acceptat, urmarea şi continuarea. Acum îţi este la îndemână să spui că nimic nu va fi, privind prin ochii prezentului, viitorul, dar întreabă-te dacă ţi-ar fi tot aşa de uşor să negi, privind prezentul prin ochii viitorului? Înaintea de-a spune ceva, lasă-ţi drumul liber spre clipele faptelor...
Aproape eşti, mai aproape ca niciodată, de pragul acela peste care, trecând, poţi să-ţi dezbraci toate hainele singurătăţii, hainele trecutului, şi altă haină albă şi înflorată, să-ţi pui. Să priveşti, vei pu-tea, şi vei privi, jocul libertăţii cailor fără şei... Libertatea lor o vei avea-o, ca şi ei, într-o libertate, pe care o credeai doar a cărţilor de poveşti, vei trăi. Şi vei urma, găsită fiind, calea ce o cauţi de atâta vreme. Atunci ai să înţelegi de ce am ajuns aproape de tine, de ce ţi-am spus să te priveşti prin ochii viitorului...

vineri, 15 noiembrie 2013

Tu, cea din fireasca-ţi aşteptare

Voi veni, este firesc să vin, fiindcă firească-ţi este aşteptarea, fiindu-ţi firească dorinţa. Voi veni în curând pentru a nu fi nevoie să vin mai târziu, voi veni curând pentru a nu fi nevoie să aştepţi într-atât încât să-ţi fiu dator cu reveniri, să-ţi fiu dator cu gândul neîmplinirii a ceea ce era de împlinit, nefăcutului care trebuia făcut, trăitului care trebuia trăit, adevărului care trebuia adeverit, bucuriei care trebuia să ne bucure. Voi veni firesc, tot aşa cum, firesc, tu mă aştepţi să vin, înspre firescul ce doar ţie ţi-l spui, voind să ţi-l am ştiut.
Îţi este hram tinereţea şi-ţi este motiv de înălţare, iar aşteptarea este o măsură a puterii motivului. Dincolo de toate acestea nimeni, în afara simţirilor tale, nu poate trece. Cuvinte nici tu nu ai să spui, pe înţelesul oamenilor, ceea ce simţi, nici dăruirea, ce alţii n-o vor şti-o, nu-i pe deplin cuprinzătoare, aşa cum ar fi de-ar fi gând şi faptă din gând pornită. Simţindu-ţi cuvenita împlinire, aşteptării-i dai puterea de a fi răbdătoare şi, pe atât cât ajunge de răbdătoare, tot atât de mult chemătoare ajunge.
Nu-ţi dau eu nume, fiindcă numele ţi-l ai, şi doar încă trăieşti anonimatul fiindcă n-au bătut ceasurile ora cea adevărată, ora la care ceasurile pun semne în calendare, cerându-le să-şi mai domolească, precum ele o fac, alergătura prin necuprisul timpului, ca să ni-l lase şi lăsându-ni-l, să putem descurca iţele încurcate de cine ştie ce întâmplare de cândva, una dintre acelea care nu s-a lăsat cuprinsă în amintirile noastre, pentru ca nu cumva, ştiind-o, s-o lăsăm pe altădată, să lăsăm faptele de acum altui timp în care, ea ştiind, noi nu, n-am putea ajunge, lăsându-le încurcate.
Nu te descriu, fiindcă îmi sunt cuvintele puţine pentru a spune despre tine ceea ce ştiu, dar încă n-am văzut. Aş greşi oricum, aş greşi dacă n-aş spune totul şi aş greşi dacă aş spune mai mult, şi aş strica minunăţia creată şi nu făcută, trăind şi nu vieţuind, şi, de cură-ţenia aşteptării împlinirii izbânditorului gând, înfrumuseţată. Te-aş pune în cuvinte, dar nepotrivite fiind, mi-ar spune oamenii că visez, că te-am făcut aievea gândurilor mele şi că nu eşti decât plăsmuirea minţii mele, negându-te, negând astfel adevărul care doar noi îl vom avea ştiut, fiind al nostru, faptă şi trăire, năzuinţă şi bucurie, avânt prin împreunare şi împreunare întru avânt, spre mai târziu, spre totdeauna. Negându-ne, i-ar cere timpului să nu se treacă spre împlinirea dorinţei tale, dar el, ascultător doar de destin, mai repede, s-ar trece şi mai înalt ar fi acel foc ce l-ar aprinde trăirile, şi prea repede, prea mare, şi prea luminoasă ne-ar fi izbăvirea.
N-am să vorbesc, înainte ca faptele să fie fapte, despre fapte, nici înainte ca trăirile să fie trăiri, nicidecum despre bucurie, înainte de a o trăi-o. N-am să vorbesc tocmai pentru a lăsa acele clipe, mai bogate decât orice închipuire le-a îmbogăţi, mai mare decât orice dorinţă, ce s-ar încumeta asta să plăsmuiască, ar putea-o face. Vom avea ce trăi şi după ce trăirea va fi începută, noi, numai noi, vom avea şi ce vorbi, şi despre ce vorbi. Lipsindu-ne, prin noi înşine, de teamă şi uitând de legile prin care oamenii leagă şi dezleagă suflete, de poruncile şi de poveştile mereu auzite, chiar şi dojana o vom lăsa pe seama glumei, nemaiştiind motive de dojană ori de căutare spre fapte altfel decât noi înşine, fiecare dintre noi, le-am face, fiind cu totul asemenea, fără putinţă de deosebire.
Voi veni firesc, aşteptarea ta fiind îndemn spre firesc şi spre normalul pe care-l căutăm de-atâtea vremuri şi de-atâta timp în care ne-am lăsat amăgiţi de picăturile de viaţă ce străluceau, dar străluceau ca şi picăturile de rouă când primele raze ale soarelui încep să le încălzească. Ne-am amăgit, dar destinul nostru nu ne-a lăsat să rămânem înşelaţi şi să pierim cu totul în capcanele pe care, propriile alegeri ori viclenele alegeri ale altora, ni le-au întins, ori le-au pus sub paşii drumului nostru. Ne-am amăgit, punând timpul pe jar, pentru a nu se trece în curgere lină, dar nu am putut să ne întârziem peste măsură viaţa, nici aşteptarea-ţi n-am putut să o facem să nu mai fie, nici puterea-mi de a da viaţă faptei nu mi s-a pierdut.
Mă aştepţi firesc, venind chemării tale, să fie împlinit destinul şi să-ţi ai parte de înaltul ce-l cauţi ştiindu-ţi-l hărăzit, să-mi fie vieţii liniştea deplină, împăcându-mă cu mine însumi şi cu toate sensurile ce nu mi-au fost pe plac, în care viaţa a mers. Mă aştepţi cu acelaşi firesc ce l-a avut venirea ta în această lume şi cu acelaşi rost aştepţi venirea-mi, fără a tăgădui aşteptarea, chiar dacă motivele aşteptării, chiar dacă dorinţa şi faptele dorinţelor, fără a sta în cumpănă, fără a clipi din ochi, le-ai tăgădui. Mă aştepţi fără să vorbeşti cu cineva despre timpul care aşa se scurge şi fără să vorbeşti despre venirea-mi, despre mine, despre ceea ce sunt sau cum sunt, despre fapte ori despre ştiuta urmare, care, fără să stea să aştepte pasul următor, se va face ştiută, ţie prin semne, mie prin simţire şi lumii prin formă.
Că voi veni, ştii, din propria-ţi aşteptare, că mă aştepţi ştiu, din propria-mi pornire. Ştiu că te voi găsi, fiind tu, cea din fireasca-ţi aşteptare, cea care nu lasă loc îndoielilor, cea care scrie deja cartea timpurilor ce vor urma. Aşa se va scrie cartea vieţii...

Foc ieri, foc mâine...

Focul nu-l poţi stinge dacă deja s-a aprins, oricât ţi-ai dori să nu se fi aprins, şi nu e stins nici dacă ai călcat jarul în picioare, pentru a-l pierde din privirea ochilor... Doar ajungi să stai pe jar şi pe jar stai tu acum, păstrând o tăcere din teama de înălţimea la care ştii că pot să te urce flăcările focului care arde în tine, mocnit. Însă nu poţi să-ţi ascunzi că arde...
La lumina lumânării îţi stă azi sufletul, prigonit de timpurile care au trecut, în grabă, fără să-i pese că în urma lor stau făgăduitele clipe de linişte, care, în loc să fie, s-au preschimbat în clipe de zbucium şi de zbateri. În umbra ta, se văd, cu toată puţina lumină ce te înconjoară, vii, într-o aşteptare sfâşietoare, dorinţele care, când te îndoieşti de tine, de rostul ce-l mai ai, pierdut fiind o dată, şi încercat a-l găsi de alte câteva ori, de a crede şi de a te încrede în tine, în menirea ta, în destinul tău.
Odihna gândurilor ţi-o lasă, înainte de a purcede la drumul pe care, prin destinul ce nu poate fi schimbat, îl ai de făcut, îl ai de mers, îl ai spre a nu sta în acest mai mult degeaba, ştiind că degeaba aştepţi, fiindcă aşteptând fără motiv, nimic nu se schimbă. Odihna gândurilor lasă-ţi-o şi rânduieşte-ţi socotelile, pentru că, într-o dimineaţă, în lumina zorilor, focul care, acum, tainic, mocneşte în tine, priindu-i fapta nopţii, se va reaprinde şi se va ridica, ridicându-te, până în înalturile Cerurilor cele mai de sus, bucurându-se, şi bucurându-te cu cele mai de preţ simţiri şi dorinţe.
Risipirea opreşte-ţi-o... i-ai avântul ce şi-l are în fiecare dimineaţă, fiindcă asta-ţi este cu putinţă, ca dincolo de miezul zilei, ori înspre ceasul înserării, când ţie îţi ceri să fii tu, când pentru a te re-da şi adevărurilor care-ţi spun pe nume prin simţiri şi dorinţe, prin trăirile de care cu prea multă uşurinţă te lipseşti, să-l ai tu, împreună, la un loc, gând, cuvânt şi faptă, suflet, minte şi trup. Risipeşte-ţi risipa, şi nu ţi-o ţine ca avuţie, ca să nu ajungi, uimită, să treci pragul peste care vom trece, şi să te doară amintirea vieţii care a trecut, prea repede, risipită.
Este de la sine înţeles, oricine, de şi-ar lăsa vederea, şi nu doar privirea, spre tine, flăcările nestinse ale dorinţei de a trăi viaţa ca viaţă, întru totul şi nu doar într-un anume fel, n-ar putea să vrea să ia, fiindu-i necesar să ia, şi să dea ceea ce crede că e de dat, ca şi cum ar arunca. Însă, tot de la sine înţeles este că nu prea e nimeni voitor să vadă, şi într-atâta lipsă, chiar şi tu te-ai lăsat pradă unui aşazis înţeles al nevederii care orbeşte tocmai pe aceia care au ageră şi prea căutătoare privirea ce nu conţinutu-i este drag, ci forma.
Niciodată înapoi, totdeauna înainte, lasă-ţi paşii să meargă şi mintea să caute înţelesuri. Din cele ce-au fost, astăzi eşti, şi eşti pentru că trebuie ca cele de mâine să se facă, întâmplător, după rânduiala ce-o aveau. Sunt pecete şi stindard cele de ieri, dar nu sunt motiv pentru care să nu existe un mâine altfel, înnobilat şi înnobi-lant de esenţialităţile care-şi au măsura în tine, în veghea nopţilor şi concretul zilelor care dau întregul unui acum din care se plămădeşte tot ce va fi apoi, totdeauna.
Trece timpul, trece, şi urmele trecerii lui încă ţi se lasă ţie văzute. Ţi se lasă ţie, prea rar şi prea puţin altora, tocmai ca să nu-i mai dai apă la moară trecerii. Trece timpul acum, fără să-i pese, crezând că nici ţie nu-ţi pasă, de sufletul care-ţi aşteaptă răzvrătirea împotriva a ceea ce acum, prin propria vrere, e motiv al vieţii, şi pansament al rănii care doare. Şi trece timpul pentru ca să te facă să vrei vindecarea ei pentru totdeauna. Doar un fel de beţie te-ar face să uiţi de dureri... Însă mereu voind beţia, moartea ţi-ai voi...
Indiferenţa unui gând, altor gânduri te îndatorează. Să vrei focul, cel de ieri stins, e firesc, dar focul care mâine se va aprinde, nu ai cum, nu-ţi este în putinţă, să-l vrei neaprins, din teama că, arzând, ardere de tot ar fi. Foc, mâine, va fi, şi nu-i poţi cere să ardă mocnit, foc aprins va fi, luminând urmele umbrelor şi arătându-şi umbrele care, pândind, spre jarul cenuşii privesc. Neştiind să domolească focul, mocnit îl vor, şi doar scântei, din când în când. Altfel nu vor, vor să-l lase pururi domolit.
Nu poţi să crezi încă, nu vrei să crezi încă, nici că vei rupe tăcerea sufletului, nici că vom păşi deodată peste pragul nopţii, ştiind atunci că-i prag al sorţii. Nici puterea, încă, de a te gândi la mai mult decât crezi că se poate, nu ţi-o vrei avută, temătoare de acel început în care se vor întreba ferestrele ce soare a putut să răsară de-şi au nevoie de umbră pentru a nu se feri, de dimineaţă, de zorii strălucitori au unei zile noi, cu un cer şi un pamânt, pentru noi, nou.
Adu-ţi aminte adevărul ca să nu-ţi mai aduci aminte întâmplările care te-au lăsat pradă răstălmăcirilor. Şi-au avut rostul lor, cât să stingă un foc vremelnic, cu rost şi el atunci, cu toată vremelnicia sa. Adu-ţi aminte, ca să nu-ţi fie mirarea prea mare, ca să-ţi fie clare răspunsurile ce îţi vor veni, încălzindu-te la focul aprins, fără întrebările ce-ar fi fost fireşti aşteptării, nicidecum nouă, doi oameni care nu mai au timp de aşteptarea tatonărilor, lăsând pe seama calendarelor trecerea timpului. Adu-ţi aminte!... Adu-ţi aminte!

joi, 14 noiembrie 2013

Acum, peste limitele trecutului

Limită, ne-a fost cândva, timpul, fiind prinşi atunci în vârtejul a două lumi, privite atunci altfel, oricum decât acum, dar altfel şi unul faţă de celălalt, ceea ce era şi ceea ce urma. Şi-n forma în care erau atunci, duse o vreme mai departe, limitele, timpul s-a limitat la a ne măsura trecerea fiecăruia, aşteptând şi el, ca şi noi, vremea în care se va bucura că ne poate da de ştire trecerea împreună-ne peste limitele de cândva, căzute definitiv în dizgraţia firii.
Iar acum, când nu mai este ca altădată, când topită-i, ca ceara lumânării, limita ce ne împărţea şi ne depărta, firesc, eu stau şi privesc cum ceasornicul, măsurându-mi timpul până la clipa de cumpână care şi-a arătat primul semn, proorocit, cum şi ea este, tu, tăcută, pierdută între trecut şi viitor, îţi laşi văzută aşteptarea trecerii pragului ce ţi-l vei purta, prin poveştile în care vei strecura adevărul în cea mai curată formă a lui, în viitorul pe care-l vei trăi având şi ce, şi cui, poveşti să spui. În lumina zorilor te privesc, pe tine, cea de acum, cea de altădată şi cea de mâine. Te ştiu, şi-mi amintesc despre cum, când şi unde, cu totul te voi cunoaşte, cu totul te vei lăsa să te ştiu...
Limită a fost apoi, şi a tot fost, şi se tot putea să fie, nu timpul care îşi avusese rostul lui, ştiind să le facă pe toate ca să nu schimbe ceva ce trebuia să fie neschimbat, ci depărtarea, cea care, pentru a lăsa întreagă dorinţa, nu s-a lăsat de nimeni şi de nimic înduplecată, călăuzită fiind chiar de destinul nostru, cel căruia, lăsându-ne cuprinşi de limita aceea, veche, a timpului, pe când îi dădeam crezare fiindcă trebuia să-i dăm crezare, ne era şi nouă călăuză şi din cuvântul ei, acum se vede, n-am ieşit. Şi nu doar limită ne-a fost, ne-a fost şi stavilă de netrecut, nici cu gândul măcar, nelăsându-l să ne îndemne la a ne căuta şi a ne aduce, prin gândul de început, prin cuvântul de început, ori prin fapta de început, mai aproape.
Iată că acum, când apele, după vremelnica lor, firească, împletire, s-au despicat, pe sub munţii depărtării şi-au făcut loc, necunoscutul s-a-ndepărtat, lăsându-ne, firesc, aşa cum firesc ne fusese luat, dreptul, de a nu mai sta la îndoială. Fără îndoială, limitele adevărului de cândva, decăzut în neadevăr tocmai prin limita ce el, întru început ne-o pusese, se vor arătau preschimbate în motiv de dorinţă şi necesară speranţă a faptei. Decăzute opreliştile fiind pe de-a-ntregul, nici gândul, nici realitatea, nu vor mai avea cum să pună beţe în roate clipei în care se vor răstălmăci propriile noastre înţelesuri, îmbucurându-se trăirile, ştiindu-şi fiecare rostul de a fi, fiindu-ne, fiecăruia dintre noi motiv de înţelegere a trecutului şi rostului de a fi ceea ce suntem, şi fiindu-ne nouă deplin înţelesul de a fi noi.
Acum, peste limitele trecutului trecem, şi punem, de nimeni ştiuţi, piatră de temelie timpurilor dintr-un altcândva, ce din acest acum, de azi, se va continua, întâmplându-se, curat şi dintr-un început izbânditor. Şi, pentru că acest acum va fi cu totul şi cu totul neştiut de ştiinţa altora, lăsată să se ştie, tuturor, va fi urmarea. Împreunaţi în regăsire acum, vom continua, dacă să ştim că doar continuare va fi, ori cu bucuria firescului vom trăi, de nu vom şti decât că e firesc. Împreună, împreunându-ne mereu în trăiri şi fapte, vom fi măsură de timp acelora care, în limitele de atunci, aceleaşi cu cele ce azi şi le pun, ştergând urma temerilor pe care, trecând peste limitele trecutului, acum, pe drumul scurt al dorinţei nemărginite, îţi vor fi prin urmare, prin amintirea ce vor fi, cât vom trăi noi.
Noi am fost, suntem, şi vom fi. Noi am fost, şi noi atunci însemna eu, pe de o parte, tu pe cealaltă parte. Noi suntem, şi noi acum înseamnă dorinţă şi destin, pentru mine cel dintr-o parte, pentru tine cea din altă parte, chemându-ne şi aşteptându-ne. Noi vom fi, nicidecum de-o altă parte, legaţi prin faptele noastre de timpuri care vor urma şi de graba cu care ne vom cere dreptul de a da lumii viaţă şi a trăi o viaţă în lumea ale cărei repere nu ne va mai pune limitele ce şi le ţine azi, ca pe o comoară, cumva adevărate, când sunt fireşti, dar prea neadevărate când doar omeneşti sunt. Noi aşteptăm să vină clipă când vom purcede spre noi, clipa în care nimeni nu va şti că ne-am rupt de noi şi deja suntem noi, de nedespărţit în cele ce vor urma.
Apropie-te, pas cu pas, de prima întrebare ce ţi-ai pus-o, când, pornindu-te a te gândi la ce poate urma, ai şi ştiut ce va urma, mirându-te că, în tine şi nu în mine, ideea a încolţit. Apropie-te ca să poţi auzi şoapta ce-ţi spune deja singurul răspuns ce ţi se poate da, ca atunci când, îmbujorată, vei şti în tine fiind încolţită sămânţa rodirilor viitoare, să ştii că piedicile şi opreliştile ce ne-au oprit a fi cândva şi altfel acele clipe, Apropie-te, ca să-i poţi şopti, blând, aşa cum îţi este firea, dar fără urme de îndoială, timpului că şi-a pierdut puterea de a pune limite şi depărtării că n-are sorţi de izbândă. Şi-arată-te lor, aşa cum mie mi te vei arăta, îmbrăcată în lumina adevărului, de lumina nopţii ascunsă de privirile înfometaţilor de plăceri ale clipei. Şi-apoi, după toate acestea, lasă-ţi prăvălit dezgolitu-ţi trup pe patul de flori care-ţi va îmniresma întreaga trăire.

În curând, azi...

Iartă-te, iartă-te tu, pentru toată nerodnicia de până acum, măcar cu măsura pe care eu am dat-o iertării,fiindcă, spălându-te în apele lacrimilor, îndurând zbaterile nopţilor nedormite şi frământările zilelor întristate de lipsa luminii îndestulătoare, ţi-s deja multe iertate. Iartă-te, fiindcă doar de iertarea ta mai ai nevoie pentru a-ţi avea rodnicia regăsită din risipirea de până acum şi, dăruindu-te propriului tău har, cel pe care-l aveai, îl ai şi îl vei avea, oricât a fost ţinut în adormire, să-ţi reîntregeşti puterea de a dărui tuturor celor lipsiţi de speranţe şi puterea de a te dărui speranţelor şi adevărurilor tale, ţie şi doar a ceea ce ţie îţi este dat şi hărăzit, deloc înrobit rătăcirilor, înainte mergător pe drumul cel drept şi luminat. În aşteptarea iertării tale stai tocmai tu şi stau toate amintirile care, ca să nu te mai tulbure în vis, ori în clipele de faptă înspre îndumnezeire, vor să-şi ardă rădăcinile care le ţin vii, iar ele, din tine iau ceea ce ţie, şi nu lor, îţi e de mare trebuinţă.
Respectă-te, pe tine respectă-te, măcar atât cât respect am eu în suflet pentru tine, nemaidând apă la moară, pentru a nu mai da avânt, la toate cele ce, în trecutul de mai demult, ori cel de mai de mai de-aproape, prin preajmă-ţi îşi făceau de lucru, prin preajmă-ţi ţopăiau ori nevoiaşe se arătau, pentru a te cere lor şi a-ţi cere dăruirea, pierzându-ţi detaliile vederii întregi şi sporul mersului spre ceea ce, acum, aşteptându-ţi schimbarea întru respectul faţă de cuvânt şi dorinţa doritoare de avânt, e gata să fie parte din tine, din viaţa ta, din bucuria prezentului şi din împlinirea din acel, în curând, azi, pe care, şi tu, şi eu, îl numim, viitor. Redă-ţi dreptul de a fi faptă şi nobleţe, pentru ca, ceea ce prin fapte şi prin tine se va naşte, în nobleţea adevărului să se arate, fără a lăsa vorbelor, chiar gândurilor, temei de a găsi întrebări care să-şi aibă răspuns în cine ce scornire plină de venin. Ca să poţi să vezi, în vis, limpede, faţa adevărată a oamenilor şi a tot ceea ce se va întâmpla, lasă-te, de tine, respectată şi tremurul paşilor va fi cu totul dispărut.
Iubeşte-te, măcar cât eu te pot iubi, iubeşte-te, ca să poţi să ştii cât eşti, cu adevărat, iubită şi de cine eşti, cu adevărat, iubită, aici, cândva, acum şi mai târziu, acolo, sus, totdeauna. Şi iubeşte-te, ca să poţi să iubeşti în cea mai curată simţire ceea ce, prin urmare, prin tine lumii lăsându-se vederii şi trăirii, nemurire pe totdeauna îţi va fi, semn de biruinţă şi firesc nemărginit de opreliştile acestor timpuri în care vorba e vorbă doar cât e auzită, uitată mai apoi şi răzleţită prin chiar prima faptă. Te-aştepţi pe tine să te renaşti, prin propria-ţi iubire, cea depărtată de tine prin înţelesurile, de la alţii luate, ce n-au putut să prindă rădăcini în pământul pe care-l călcau paşii tăi, şi care, pentru a le ţine în viaţă, din puterea ta, de neînchipuit pentru cei care ţi-au dat înţelesurile lor, ca să nu te depărtezi de ei, le-ai dat şi le-ai tot dat, cu sufletul tău le-ai învelit pentru a nu le fi văzute stricăciunea. Iubeşte-te, fiindcă se-mplineşte vremea, şi e timpul copt pentru a trăi iubirea, pentru a iubi şi a fi iubită, de cei care sunt şi mai apoi de cei care vor fi.
Nu te mai lăsa pe tine, acum, celei care a fost, fiindcă tu, cea care ai fost, nu eşti decât amintirea ta, care, ca orice amintire, se pierde prin amănuntele care se topesc în creuzetul uitării şi, topindu-se ele, vor ajunge asemenea unei adieri de vânt stârnită de aripile unui fluture grăbit spre o floare abia înflorită. Nu te mai lăsa pe tine, acum, celei pe care ai dorit să fie, fiindcă tu, cea pe care ai dorit-o, prin urmarea atâtor fapte care-şi au în neiertarea, nerespectul şi neiubirea ta pentru tine, nu poate fi nici iertată, nici respectată, nici iubită. Iartă-te şi respectă-te, respectă-te şi iubeşte-te, iubeşte-te şi iartă-te, pentru ca, dacă nu chiar de acum, măcar de la primul ceas trecut de după miezul de noapte ce zilele, după măsura lumii o împarte, să fii, aşa cum altfel nu poate fi, şi iertată, şi respectată, şi iubită, aici, în acest prezent al pragului spre viitor, ca acolo, Sus, unde, dacă aici nu se va face, prin facerea-ţi paşilor, n-ar putea să mai fie ca acel întotdeauna, acel întotdeauna care te-a ţinut, până acum când multe ştii, de mână, ocrotindu-te de tulburarea cea mai mare şi de suferinţele cele mai greu de îndurat.
Au mai rămas atât de puţine clipe de îndoială şi atât de puţine clipe în care nerodnicia îţi mai poate sta în cale. Şi vei rodi, precum pomii cei rodnici care, cercetaţi fiind, de cei nepricepuţi, la rădăcină, otrăviţi de cercetarea lor bolnăvicioasă, şi-au ascuns floarea rodului în frunzele coroanelor care până n-au atins pragul porţilor Cerurilor, n-au putut scăpa de otravă şi n-au fost văzuţi rodind. Şi puţine toate cele ce-au fost rămânând, repede se pot schimba toate, dacă te vei ierta ca să te poţi respecta, dacă te vei respecta pentru a te putea iubi, aşa cum, de n-ai asculta încă pe cei prea tare şi lesne împotrivă-ţi vorbitori, şi de nu te-ai încrâncena încă în înţelesurile sufletului tău străine, dar lumii de azi bune şi plăcute, de-ai lăsa pe cei fricoşi de îndepărtarea-ţi să trăiască în frica lor ce singuri şi-o doresc, nu te-ai înfricoşa şi ai cunoaşte că în curând va fi azi şi în curând, înflorind floarea rodului, cele puţine nu vor mai fi, altfel va fi şi altfel tu vei fi. Oricum, deja drumul spre azi, sub paşii tăi e...

luni, 11 noiembrie 2013

Plătind cu viaţa, viaţa

M-aş întreba, de-ar fi să-mi fie clar că trebuie să mă întreb, de ce faptele, câteodată, nu se întâmplă cum oamenilor care cred, ca şi noi, în legile firii, aşa cum ar fi să fie firesc, ba chiar, ca să nu se mai poată nicicum înţelege, se întâmplă, după cum oamenii care cred în legile de oameni date, pentru cei care nevoie de legi omeneşti au, numesc, fără să se întrebe dacă au dreptul să numească astfel, fărădelege, împotriva legii, sau, de se vor mai blânzi, cu totul şi cu totul nepotrivit. Dar nu mă întreb şi, ca acum, nu am să mă întreb nici când cuvintele unora ni se vor arunca direct, în faţă, ca topoare, săgeţi ori pietre bine ţintite.
Altădată, dacă ar fi fost, era de înţeles. Era de înţeles că ceea ce scris este, scris rămâne, şi dacă e să fie faptă, faptă e şi nu motiv de întrebări ori de îndoieli. Azi, ca să nu te zbuciume întrebările, nu te gândeşti decât la ceea ce azi se întâmplă, şi nimeni nu crede, cum greu le va fi să creadă, că te vei dărui cu întregul oricărui început, începutului. Un început care te va lua cu totul pe nepregătite, un început căruia nu-i vei refuza rostul, oricâte ţi-ar năvăli atunci în minte, ştiind cam ceea ce va urma, fără să-ţi pese de cele ce vei şti că vor urma. Un început care-ţi va muta locul şi-ţi va muta viaţa din locul în care putrezesc până şi speranţele.
Rostul acestui acum, pentru care ţi se va cere socoteală, pentru care ţi se vor pune în spate, pe lângă adevărul a ceea ce nu-ţi poate fi motiv de întristare, minciuna scornită de minţile pline de bucuria de a te pune la zid, ţi s-a destăinuit doar ţie, şi doar tu îl ai pe deplin înţeles, chiar dacă trece, pe departe, limita puterii de acceptare a celor care, chiar aproape fiindu-ţi, în neputinţa lor, nu-şi pot închipui că pusă în balanţă fapta şi viaţa, viaţa se poate arăta mai presus de orice. Vor rămâne pentru totdeauna spuse vorbele, vor tăia în carne vie şi vor ustura tăieturile, dar nu te vei îndoi, nici măcar în clipa în care uşa înspre afară ţi se va deschide, de tine, de hotărârea ta, de dorinţa ta, de fapta ta. Dar durerea va rămâne la cei care le vor spune, văzându-te plecând.
Izbăvitoare îţi va fi alegerea de a trece pragul dintre nepriceperea copilăriei şi întregul cuprins al cunoaşterii a tot ce omului îi este dat. Îzbăvindu-te şi rupând piedicile tale, piedicile neamului întreg, înrădăcinate prin credinţa puţină şi învăţături răstălmăcite se vor rupe. Firescului redându-i dreptul de a exista, împotriva nefirescu-lui păşind, în mantia de purpură a celor care, mai presus de ei punând adevărul, te vei învrednici să te îmbraci. Puţini acum, mulţi nici după ce vor trece timpuri şi se vor lăsa văzute urmările faptei tale dezrobitoare, nu vor încerca să-ţi arunce mizeriile şi noroiul întregii lumi, în faţă, pe tine, pe întreaga-ţi nevinovăţie, asemănând totul cu o mare şi absurdă vinovăţie.
Legi scrise şi legi nescrise, se va spune că în picioare le-ai călcat. Doar de tine şi despre viaţa ta, despre legea care e dintotdeauna, a împlinirii şi-a rostuirii în destin şi motiv pentru care eşti ceea ce eşti, nu se prea vor îngrămădi, văzătorii a toate cele ce pot să vadă, fără să vrea mai mult să vadă, să creadă măcar, măcar o clipă să nu ridice securea vorbelor pentru a-ţi tăia avântul, cel prim şi totodată ultim, în această viaţă. Vei călca legi pentru a împlini legea, vei pune jar pe limba marilor clevetitori, deloc departe de tine, ca de oricine, oricum, în timpurile de azi, pentru a te lăsa ţie înţeleasă pe tine şi a fi oricui de înţeles dreptul omului de a fi om pentru el şi pentru toţi ceilalţi ce asemenea sunt.
Eu acum sunt cel ce-ţi spun, dinainte spre a-ţi şti, cele câteva zile care vor urma mărturisirii prin arătarea adevărului faptelor, ca să nu te cutremuri dacă vei simţi că se cutremură pământul, ca să nu te înfrigurezi de vor sufla vînturi îngheţate în miez de zi dogoritoare, ca să nu te înfricoşezi dacă vei auzi tunete ori urlete năpraznice în miez de noapte. Vor fi toate, nu va lipsi nimic din ceea ce oamenii care le vor stârni cred că sunt îndreptătoare de căi spre căi asemenea celor ce ţi le vor, chiar fiind acelea ce lor nu şi le vor.
Noi, amândoi, tu ca vinovată, eu ca învinovăţit pentru fapte şi apărarea ta, vom trece peste ele, spre mai departele nostru, cel nevinovat chiar prin vinovăţia ce-i este aruncată în spate. Sprijiniţi pe nemărginirile pe care chiar lumea ni le dă, cele pe care nimeni nu ni le va putea lua, fiind date să ne fie prin ceea ce suntem şi mai apoi vom fi, prin dorul meu de întreg, prin speranţa ta de împlinire, prin găsitu-ţi drum spre mântuire, prin regăsita-mi putere de a nu îmi lăsa puterea de a renaşte voinţei care nu şi-ar avea putere de cumva eu i-aş reteza legăturile cu viaţa.
Au fost, aşa cum au fost, trecutele timpuri, au rămas, aşa cum se ştiu, în urmă, vremurile care au fost. Acum paşii merg pe drumul drept al faptei dintâi şi al faptelor cele de dinaintea şi de după cea dintâi. A venit, cum se spune, cum pentru alţii de atâtea ori ai auzit spus, vremea ta. A venit vremea să te bucuri, şi să bucuri pe cei puţini dar drepţi, ce aşteaptă a te bucura, şi a venit vremea să-i vezi pe cei ce de bucurii vorbeau, cătând doar spre a le avea ei. Vremea arătării la faţă a venit. Nouă, făptuitorilor, ne este dat timpul viitorului.

duminică, 3 noiembrie 2013

În taina tăcerii

Locul depărtării l-a luat aşteptarea, la loc de cinste stau gândurile despre când va fi, şi cum va fi acea întâie şi răscolitoare clipă a faptei şi faptă a vieţii care, cu îngheţul nemişcării şi nerodirii nefiind împăcată, şi-a căutat, ştiindu-şi sortit, pasul cel mic, cel doar de ea ştiut, pentru cei toţi paşi ce vor urma, dezlegător. Ştie doar ea cum se pregăteşte, dar, pentru că temătoare şi nehotărâtă te simte, pentru ea-şi ţine toate amănuntele. Tu aştepti, ea însă nu stă în aşteptarea în care tu încă, fără să-ţi rupă ea, fără să te-ntrebe, piedicile, ai sta şi ai tot sta.
Oricum se vor tocmi gândurile, ale tale pentru tine, ale mele pentru mine, oricât îşi vor dori ca să se prindă când ele vor în hora care le va împreuna spre a fi tocmitoare cu timpurile nemuritoare ce li s-au lăsat deja presimţite, tot miezul unei nopţi, care se va înstela şi lumina prin sclipirea vie a ochilor tăi, şi se va trezi la viaţă simţind zvâcnetul trupului tău, mângîiat de amintirea întregitoarei porunci ce ţi-ai purtat-o în tine încă de când nu aveai curajul de a rosti cuvintele care, aşa sfioase cum erau, ştiai că vor ajunge în temelia acelei clipe, le va aduna, le va curăţa de tot ceea ce este de prisos, de orice teamă şi orice neîncredere, redându-le puterea de a se accepta, în forma în care, chiar nerecunoscându-se, se vor şti a fi ele, tot ele, ale fiecăruia dintre noi şi ale noastre totodată.
Răsturnate fiind şi adevărurile şi sensurile vieţii de acum, de aici, când dreptul tăcerii este văzut, de cei ce se ştiu vinovaţi de propriile eşecuri, ca cea mai de neiertat vinovăţie. Tăcerii pentru ceilalţi, prin vorbele noastre, îi vom da rost de taină sfântă, de miracol şi pecete a avântului, în zbor, spre seninul pe care, aceeaşi care altfel, cu sârg, ne-ar învinovăţi, nu-l pot avea nici în privirea ochilor, nici în şoapta voită tandră şi prevestitoare de bucurii şi vremuri bune, de murmurul nemulţumirii stând mereu însoţită.
E greu să tac, e greu să spun acum că nu ştiu ceea ce ştiu, dar şi mai greu îmi este să-ţi spun despre toate, ca şi cum s-ar fi întâmplat deja totul, fiincă prea multa azi necredinţă, a altora, dar şi a noastră, neînvăţaţi fiind să credem în cuvânt, cel dintâiul făuritor al celor ce adevăr devin, cel dintâiul făuritor de pornire întru făptuire. Doar în treacăt, din adevărurile care se lasă privirilor înţelese, cu vorbele care se vor rosti, îţi spun, ştiind că vor fi, atunci, semn al fiinţării noastre şi al deplinătăţii împreunării, pe veci spre veacurile de apoi.
Dacă timpului i-ai avut o măsură ca mai apoi o alta să-i ai, şi iarăşi să i-o schimbi, acum, când iarăşi o vei schimba-o, îţi va fi mai degrabă pe înţeles, decât clar, de ce te-a cam obligat viaţa să renunţi la fiecare dintre ele, chiar şi când n-ai vrut să renunţi, de ce nu ai putut alta să ai, chiar şi atunci când voiai alta să ai. Abia acum, făcându-ţi-se într-adevăr dor de tine, ai ales să nu-ţi mai potriveşti tu măsura, ci să-i laşi vieţii dreptul de a ţi-o da pe cea mai potrivită, cea care poate să despice firul în patru şi să le înoade pe cele care n-au cum să se rupă, nici să se lase duse de val, spre cine ştie care mal, ori spre o epavă ce încă îşi mai ţine vie, mândră, vechea poveste a corăbiei ce a fost.
Apropiindu-ne, prea devreme fiind, nu s-au găsit motivele care să ne îndemne la drum, doar să ne avem întrebări pe care să ni le lămurim, înainte de toate prin înţelesuri, ca mai apoi, să vină răspunsurile a ceea ce nu fusese pe deplin lămurit, a ceea ce părea a fi ori pată, ori umbră, ori neadevăr plin de amănunte. Apropiindu-ne, ne-am apropiat fără să se ştie, fără chiar să ştim, prin cuvintele care nu se înţelegeau cu intenţiile, ci doar cu lăuntrica simţire a marilor adevăruri din cuvintele simple. Şi tocmai cuvintele simple, ca să fie de netăgăduit adevărul, ne-au apropiat, ştiindu-ne fără datoria de a ne justifica ori de a ne preface.
Nimic nu va fi altfel decât eram învăţati că trebuie să fie, va fi la fel cum ştim că ne trebuie să fie, cu toate cele care trebuie spuse, spuse, cu toate cele care trebuie înţelese, înţelese, cu toate câte trebuie simţite, simţite. Va fi faptă omenească, pornită din suflet şi făptuită ca toate cele care se făptuiesc prin normalul pe care-l avem, ca oameni care nu-şi iau obligaţiile drept temei şi nu se pun să vieţuiască prinşi în teascul obligaţiilor. La cumpăna dintre două zile ale lumii, noi, neştiuţii căutători ai căilor prin care viaţa poate să se ştie trăită, o cale, o a doua cale, o altă cale faţă de cele pe care lumea ni le-ar arăta, se va arăta, ca să ne dea de ştire că oricând poate exista începutul care merge până la capăt, până în eternitate.
Aşteptarea îşi arătă încă motivele ei pentru care nu ne lasă încă motive noaste pentru a ne grăbi, dar nici de glume cu noi nu îi arde. Ţinându-se de noi aproape, pe noi ne ţine să nu ne îndepărtăm. Îşi ia ea depărtarea ca pe propriul ei motiv, lăsându-ne un fel de libertate în a hotărî preschimbarea singurătăţii în linişte deplină, în taina tăcerii care să ne ferească de zarva celor care nici lor nu-şi vor traiul în linişte, nici pentru ei nu-şi doresc o liniştea. Ne este nouă dat ca să trăim bucuria de a avea dreptul regăsirii omeneştii puteri de a face, într-un timp scurt, ceea ce se greu se face chiar şi într-o viaţă, redobândind dreptul de a crede în unicul adevăr: omul.

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Acum, din nou, acum

Eu, despre mine, multe n-am să-ţi mai spun, despre tine, deja ştii că mi-a fost dat să ştiu multe, despre tine, despre toate cele ce azi nu-ţi trec prin minte că pot să te bucure, că pot să schimbe ceea ce îţi crezi de neschimbat, să ne spunem, ar trebui. Despre lumina dimineţii, ce-o cauţi fereastra deschizând-o, bineţe dând florilor copacilor care mereu, mai târziu, când o altă primăvară va veni, celorlaţi se vor arăta, despre rodul lor, ce şi ţie ţi-e dat a fi, despre cum te vei întoarce înspre tine şi înspre adevărul de care te-ai lăsat păgubită, şi despre necuprinsul orizont ce, prin tine, multora se va lăsa ştiut şi cunoscut, să ne vorbim a venit vremea.
Limpezimea cerului, în gândul tău s-a lăsat să trăiască, s-a lăsat să poată să fie iarăşi ceea ce a fost, şi tu să fii pe de-a-ntregul şi mult mai mult decât ceea ce ai fost. Ca atunci, într-un cândva care-ţi dă semnele lui pentru a înţelege acest timp al căutării, altfel decât cel al căutării din începutul pe care ţi-l aminteşti întru totul şi spre acum, spre acest al doisprezecelea ceas a ceea ce nu a fost şi nu-şi mai doreşte aşa să rămână, îţi face semn, dimineaţa, când se hotărăsc a se lăsa odihnei, stelele cele mai strălucitoare, acelea care-ţi priveghează somnul, dar mai degrabă nesomnul, în care te tot cauţi în rostul lumii şi rostul în lumea în care, fără să stai pe gânduri, ai intrat, grăbită parcă, de teama unor furtuni care, de nu s-ar fi lăsat pradă mirajelor depărtărilor, praf şi pulbere puneau pe drumurile celor care s-au îngrămădit să te vadă însemnată cu semnul înrobirii fără cutezanţă şi lipsită de orice speranţă, te regăseşti în vise şi te redai vieţii. Ca atunci când ţi-eram eu, cunoscut aşa cum degrabă va fi să-ţi fiu cunoscut, văd raza de lumină care, chiar dacă o simţi uneori orbitoare, ştii că-ţi este călăuză drumului, altfel, pe care-l vei avea început, când pecetea-i spre neschimbare, împreună i-o vom pune, întronându-l stăpânitor al viitorului.
Erau deja promise timpurile viitoare când, privind zorii de zi, nu ai mai găsit nici un punct de sprijin în a trece hotarul înapoi, înspre ceea ce numisei, fără să te îndoieşti, timp al mersului din prag în prag şi al pasului trecător peste săritorile căzătoare în gol, ocrotită fiind de cutezanţa hotărâtă în a nu ceda celor care, oricând, oricum, bucuria şi-o au în îngenuncherea celor care stau drepţi fără să-şi ceară şi fără să se vrea văzuţi drepţi, a celor care nu dau din colţ în colţ, când neputinţele altora se prefac în lovituri pe care ori le înfruntă ori fac să nu lase urme şi urmări. Acum, din nou, acum, spre umbra aceloraşi trăiri îţi merg paşii, înspre acolo îţi fug gândurile şi tot înspre acolo privirile-şi caută liniştea, spre a se curăţi de tot praful cioburilor sclipitoare, aruncate spre cei ce voiau să vadă, cele care, pentru a-ţi strica şi ţie perspectiva, de marginile ochilor s-au agăţat, trăgând nădejdea de a putea convinge să nu le vrei niciodată lăsate de izbelişte.
Nu poţi fi ceea ce nu eşti, nu poţi fi altfel. Nu poţi să te opreşti din căutarea amintirilor care, năvălind, pun piedică gândurilor zilei şi spulberă visurile nopţilor. Ţi-ai ales nesomnul fără să ştii că alegerea ta este. Dar văpaia temerilor de neîmplinire a celor ce-ţi sunt date să le-mplineşti, pe dedesubt, nevăzută uşor, bine ascunsă de tine, munţii i-ar înfierbânta, dacă munţii te-ar acoperi. Munţii s-ar cutremura, de-ar fi deasupră-ţi, când gândul, proptindu-se deasupra gropii în care ţi-ai îngropat, pentru a-ţi da ascultare, sufletul, în faţa ochilor îţi pune zvîrcolirea chinuitoare în care, încercând să îţi facă pe plac, îşi caută cale de a te convinge să faci ceea ce ai de făcut, asemenea a ceea ce eşti tu, nicidecum a ceea ce vrei tu să fii. Şi, dacă azi nu-ţi mai arde să te miri de ceea ce-ţi este simţire, te opreşti încă a te împăca, măcar în taină, cu firescul care, întâmplându-se, ca o minune s-ar arăta schimbarea ta, şi, tot ca o minune, multele dorite împliniri, s-ar aşeza pe vadul de pe care ţi le-ai scos, ţi-au fost scoase ori ele însele, nevoind să se lase înşelate, au plecat fără să găsească de cuviinţă să privească înapoi, ştiind că nu şi-ar avea decât rostul de a-ţi mai lăsa pierderea de timp să se sălăşluiască în tine, până când va fi sigură că te-a învins cu totul.
Au fost, până nu de mult, aproape de tine, motivele pentru care încă şi azi, te mai temi. Acum însă, mi-au dat privirile tale, când cauţi să convingi lumina zilei să-ţi fie martoră, dreptul să înţeleg, încep să se topească şi să-şi piardă puterea ce şi-au avut-o, căreia, vreme destulă i-ai simţit apăsarea, cea care te-a convins că dedesubt de îţi vei pune sufletul, la fel de bună va fi calea şi aceleaşi urmările. Azi amintirile te grăbesc şi-ţi pun în seamă ştiute şi neştiute simţiri, vrute şi nevrute porniri, crezute sau necrezute gânduri despre ceea ce urmează. Şi urmează, întâia oară, după atâta aşteptare, să ne dăm dreptul de a fi convinşi că şi dacă vremurile s-au făcut neînţelese, ne-a rămas toată înţelegerea întreagă în a trece de toate piedicile prejudecăţilor, pentru a ne da pe noi, Cerurilor şi nouă, cei ce suntem, mai mult decât orice dorinţă frământată în gând, esenţă de absolut şi firesc necesar. Acum, din nou, acum fără peceţile lumeşti, răbdători încă, dar nerăbdători prin fire, ne aşteptăm. Prin fereastra ce larg, dimineaţa o deschizi, spre tine vin îngerii...

vineri, 1 noiembrie 2013

Peste aşteptări, înseninări venind

Vuietul valurilor care aduc spre malurile vieţii noastre ceasurile care se vor încrusta în filele calendarelor unei alte lumi, care doar nevăzută ne este, nouă, celor care doar văzutului, auzitului şi făptuitului mai dăm crezare, cu mirare trezindu-ne în gândurile care caută răspunsuri, după ce toate sunt deja trecute, sau urmare cu pecete definitivă. Noi suntem ai lumii în care toate au formă, dar şi ai celei în care dinainte sunt toate ştiute şi cunoscute, şi rânduite după legi pe care le-am lăsat să ne fie de folos când omenescul din noi nu se mai lasă de noi stăpânit.
Intimidată de strădania gândului de a fi potrivnic, împotrivirea pe care ţi-o voiai, pentru ceea ce fusese şi-ţi era teamă că de va fi, la fel va fi, ca scut păzitor ţinând-o, te vei lăsă, fără să spui că ai vrut, într-o prea firească dorinţă a înţelegerii tainelor care te-au făcut a nu putea ţine pasul cu faptele timpului şi semnele vremurilor, să-ţi ai în priviri înălţimile în care stau, ca-ntotdeauna, stelele, a toate ştiutoare. Şi-atunci, din privirea ta, desluşind rostul lacrimilor, voi putea, pentru amândoi, înţelege cât de înălţătoare este fapta care, nesupusă fiind minţii, cea care înoadă firul înainte de a-l despica în cât se poate de mult, pentru a se face potrivnică celui care îi lasă întreaga putere de a hotărî, ori prea lesne nepăsătoare celui care-i crede mult prea lăudata, de chiar ea, putere de a nu se lăsa sedusă de unele trecătoare sclipiri ale unor banale cioburi de oglindă.
Orice vei spune, orice vei face, spre malul apelor, ce-şi spală valurile în curgerea vântului care dă viaţă foşnetului copacilor îmbătrâniţi sub arşiţa soarelui, gândul ţi-l vei trimite, să-şi spună lui povestea zbaterii, ştiindu-se înfrânt de dorinţa ce-ţi va alunga somnul, dorind să trăiască nemuritoarea clipă a simţirii Cerului aşezat ca pernă tâmplei tale, care, căutându-şi liniştea pernei, va zvâcni ca semn al sufletului care, dorindu-şi deplină descătuşarea, te va face a-ţi deschide braţele fără mirare şi fără alt motiv decât acela de a dărui şi a primi daruri dinspre Cerurile ce-şi vor ţine porţile deschise, şi vor aprinde torţe în altarul în care se sfinţesc cele sfinte, de neînchipuit oamenilor ca fiind sfinte, şi se ard toate cele de netrebuinţă, multe crezând oamenii că sunt de mare preţ.
Lăsate sunt toate, ca oricărui om, să fie, semnele trecerii tale dintr-o efemeră şi neîmplinită existenţă, asemănată ştiindu-se cu liniştea unei plute, în apele oceanelor, sub fulgerele furtunilor necontenite, înspre cele mai pline de fapte aducătoare de bucurie şi trăiri consensuale, şi, dacă-ţi regăseşti şi dorinţa de a te lăsa nemuririi, doveditoare de rodnicie, în bună înţelegere cu rostul ce ţi l-ai dorit. Dincolo de toate, dincolo de tot ce a fost, nu poţi fi ceea ce nu eşti, doar ceea ce-ţi este dat şi vrei să fie, poţi fi, de vrei să fii.
Evidenţele îţi dau semne în privirile tale care caută trecerea timpului să o vadă prin toate cele ce-mprejuru-ţi sunt. Ceasurilor le pui întrebări şi calendarelor le dai, din nerăbdarea ta, putere să încerce să ajungă, degrabă, la ziua sortită, asemenea unui soroc. Şi nici răbdarea de a asculta răspunsul ceasurilor, nici răbdarea de a le privi zilele calendarelor nu-ţi mai este la îndemână, nici mersul drumului nu ţi se mai pare a fi greu, aşteptându-te pe tine, să te renaşti, să te recunoşti şi să te regăseşti asemenea cu cea care, în copilărie, căutai să vezi de ce florile, înflorite fiind, nu se lasă toropite de razele sorelui în zori, căutând să fie văzute din înaltul Cerurilor. Şi ştii şi de aşteptarea-mi ce tace, ştiind că-i vine timpul să plece în trecutul din care s-a născut, fără de folos devenind.
Tu ştii, la fel cum ştiu şi eu, dar mai bine decât mine putând să spui, ceea ce ne este dat să trăim, făptuind deopotrivă, amândoi, împreună, nedespărţiţi de nici-un fel de piedică, de nici-o urmă de regret, de nici-o teamă, de nici-o condiţie. Şi, bine ştiind că urmele mele neşterse rămân când apăsat mi-e pasul, printre poveştile despre întâmplările zilelor care trec aşteptând să treacă, pas apăsat, cu urme pe totdeauna, mă îndemni să pun, mă îndemni să fac, şi parapet al drumului meu voind să fii, alăturându-mi-te, dar şi motiv de mers fără zăbavă, spre acel loc ce-şi are numele Acasă, neputând fi nici mutat, nici dărâmat şi nici uitat.
A venit vremea, nici de dat înapoi nu mai e timp. S-au mişcat deja norii înspre apus, făcând venirii tale loc, lăsând acelei nopţi libertatea de a fi aşa cum îşi doreşte să fie, neumbrită de nici o urmă de întuneric, pentru ca, de privirea-ţi dornică de sclipirile de bucurie ale stelelor, să nu se poată prinde nici măcar un fir de praf, nici măcar un bob de rouă, ca nu cumva, înşelătoare, vreo nălucă, ademenită de gândul celor carenici altora nu le mai vor să le fie ceea ce nu pot ei, să-ţi fure o fărâmă de clipă, să te sărăcească de treapta cea mai înaltă pe care gata eşti să o urci, pe care abia aştepţi să păşeşti. Acum doar acelei întâmplări care ţi s-a ţintuit în minte când nici nu îţi mai credeai gândul, nu simţirea, înaripat, îi cauţi locul în care să se ştie pentru totdeauna, fiind ea însăşi zămislitoare de totdeauna, potrivnică acelui neînţeles niciodată, care te încorsetase într-un cotidian anost.

joi, 31 octombrie 2013

Noi, cei ce am fost cândva

Iarăşi, acum de dorinţa ta stârnit, visul nopţii, căutător oricum fiind, de departe, din necunoaşterea noastră, peste lumi şi peste vieţi trecând, ne regăseşte şi nu se lasă convins să uite, şi nici să tacă. Şi fiindu-şi lui, în primul rând, curios, ştiut îşi vrea tot ce a fost cândva. Cândva, când Cerurile la fel erau, dar nici Cerul, nici Pământul nu erau ca acum, când lumea era mai mică şi putea să-şi ştie mai degrabă motivul pentru care fiecare era trăitor întru totul al vieţii, fără a-şi schimonosi privirea, de ciudă, când se însera şi lumina stelelor le odihnea paşii pentru ca să poată trece, pe nesimţite, într-o altă zi, când mai multe decât acum erau cunoscute, însă ştiute erau puţine, când noi, ca şi acum, eu fiind eu şi tu fiind tu, privitori fără teamă, în ochi, desluşind tainele nopţii, ne eram. Şi trăiam, de multe ori doar noi, bucuria de a şti cât de înalt e înaltul din care stelele pot să cadă, asemenea luceferilor, cei care, pentru a se arăta strălucitori asemenea Soarelui, s-au prea apropiat de oameni şi, nemaiputându-se înălţa, de dedesubturile întunericului au fost ademeniţi.
Rostul de-acum al întâmplării de a ne aduce într-un prezent pe care să nu-l mai aibă decât nevoitorii într-ale înţelesului, ştiut, e mai vechi decât chiar neamurile Pământului, la fel de adevărat, în necesitatea de a fi decât orice adevăr care dă sens vieţii celor ce o ştiu trăi, nu doar duce, ca pe o cruce, ori o necinste, dinspre naştere spre moarte. Ne aştepta de când venirea, în aceleaşi vremuri, ne-o căutam, ne aştepta fără să lase aşteptarea văzută ori să ne-o pună nouă în spate, chiar şi când, amintindu-ne că trebuia să nu lăsam nesfârşit ceea ce nu se putuse, aşa cum ne eram de două ori, în două lumi, făgăduiţi, ne-a ştiut lăsându-l de-o parte, seduşi de înălţimile spre care şi-acum, ca şi altă dată, le-am căutat a ni le şti casă pentru totdeauna. Până acum, şi chiar şi acum, doar noi eram neştiutori ai marelui adevăr: omului nu ceea ce vrea i se dă, când, cerând, răul şi-l ţine aproape. Prin rostul întâmplării calea ţi s-a dat, prin rostul întâmplării, drumul mi s-a arătat.
Iubirea nu cade la picioarele omului pentru a-l ruga să se lase de dumnezeieştile ei daruri îmbogăţit. Şi, când prin destin e dată, la nimeni nu se dă luată.Rămân oamenii datori ei, ea niciodată oamenilor. Viaţa, viaţa ta, la fel şi viaţa mea, datoare fiindu-i, fiecare în parte, datori fiindu-ne, din acel cândva al faptelor care acum doar prin poveştile ce copiilor, înainte de a-i fura somnul, se mai lasă în vorbe spuse. Rost şi-a avut şi atunci, rost îşi are şi acum, tocmai ea fiind cea care a rânduit timpul, cu toată marea lui pierdere din această viaţă, şi nu i-a mai lăsat nici o portiţă de scăpare, nu i-a mai lăsat nici o speranţă, de i-ar mai fi gândul la trecerea fără motiv şi fără folos. Ne stau nou înşine dovadă încercările şi căutările, greşelile şi absurdul în care ne-am consumat, singurătăţile cărora le-am încercat să le găsim ca singurele în stare să ne salveze şi să ne vindece, pe când ne forţam salvarea de la înecul în mlaştinile care, nesimţit la început, dar tot mai greu simţite mai apoi, ne trăgeau în adâncurile înfierbântate de tăciunii focurilor ce le-am aprins de dragul de a nu fi doar privitori la focul altora.
Ne-ar fi fost uşor, de-ar fi fost ca, având ştiut drumul pe care-l avem de făcut, de la-nceput să-l fi bătut, pas lângă pas, dar scris fiind să-l facem tot aşa, ni s-au lăsat drepturile pe care cei ce privesc tot timpul în sus le au, ca să nu ne îndoim că oamenii nu-s vinovaţi totdeauna, dar că vinovaţi totdeauna sunt când li se dă şi nu primesc, ori nu li se dă şi fură. Pe-atunci, ne-am urmat unul altuia paşii, pe-atunci, unul altuiam ne-am rostit vorbele şi ne-am încredinţat gân-durile. Pe-atunci, când binele părea să se împiedice de câte-o scornire, ne eram pavăză şi scut, ca să ne purtăm, până-n clipa făgăduită a ne fi trecere, lumina deasupra casei şi, tot până atunci, ca şi după aceea, celor fugăriţi de întunecatele umbre ale necunoscutului, să le redăm puterea de a se întări, de a se lumina şi a se reîntoarce în ei înşişi, ca trup şi suflet trăind împreună. Şi oricând mi-era greu, oricând mi se rătăceau trăirile, când gândurile mi se pierdeau pe drumurile firescului vieţii, ţie lăsându-mă, reveneam spre a continua, drumul pe care, seară de seară, ni-l dăruiam, redăruindu-ne bucuria şi speranţa, prin noi, cei ce eram, voind să fim.
Azi, când vremea aducerii aminte a venit, ni s-au arătat, cumva invers, tu revenind, eu întorcându-mă, călători dinspre ceea ce fiecare am fost, înspre ceea ce e dat să fim, aşa cum în finalul acelui timp, când săgeţile otrăvite, aruncate din umbra nopţii, înspre visul ce şi el ne era, căutător al zărilor senine, au oprit ceasurile, şi-au cerut calendarelor să ştergă acea zi, spre a nu fi de nimeni, niciodată, amintită, să ne fim continuare, ca răspuns al întrebărilor de demult şi căutărilor din prezentul ce l-am trăit, până să dăm dreptul întâmplării să-şi intre în drepturile ce şi le are prin tot ceea o defineşte. Din aşteptarea mea ai apărut şi azi eşti, realitatea care s-a născut ca răspuns potrivnic dorinţei mele de a pleca, nefiind timpul plecării, fiind timpul de a face ceea ce a rămas nefăcut şi a continua ceea ce, cu totul a fost uitat, printr-o cuprindere într-un banal cândva.

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Firesc, semn al vremurilor

Firesc, asemenea firescului care face ca soarele să lumineze Pământul chiar şi în dimineţile cele pline de norii care s-au ascuns de propria menire, şi nu s-au lăsat coborâţi din vremelnica lor înălţare, apari în vise sau în amintirile care dau năvală din viitor. Cu libertatea întâiului început, cel neprihănit şi neprihănitor, dai de ştire că, din toate câte au fost să fie şi încă sunt să fie până când clipa se va aşeza, definitiv şi pentru toatdeauna, în calendarul în care eternitatea îşi lasă văzute, tuturor, reperele, nu se va găsi nimic şi nimeni nu va găsi ceva care să fie cât de cât asemenea cu ceea ce va fi. Cu mai presusul de oricare alt adevăr te arăţi îmbrăţişând Cerul eliberării de nefoloase şi necuvenitele împilări care dau azi nuanţe prea puţin doritoare de lumină vieţii noastre.
Acelui început pe care nu l-ai trăit, ştiindu-te îndatorată prin chiar menirea ce ţi-ai ales-o spre a-ţi fi cale, îi dai deja puterea de a nu sta în aşteptarea voinţei celor care nici voinţa de a fi drepţi cu ei înşişi, de a nu sta în aşteptarea unei acceptări de care chiar şi marea-ţi înţelegere se îndoieşte că va veni. Şi-mi laşi să înţeleg că-mi vei fi şi că vei fi, aşa cum îţi este sortit, aşa cum este în destinul meu scris, alături, când norii cei negri se vor bate cap în cap şi între ei se vor fulgera şi străfulgera, nemaiştiindu-şi rostul pentru care se ţin înrudiţi de vreme ce îţi ştiu căderea în valurile oceanelor dornice de a le arăta efemeritatea bucuriei de a sta împtriva luminii, cea care, cu sau fără voia lor, le zdrenţuieşte marginile spre a le arăta că sunt doar o părere a puterii şi nicidecum adevărata putere, acea putere care sparge munţii pentru a-i muta din loc şi nu cea care în faţa munţilor îngenunchează pentru a-i însela, săpându-i cu totul pe dedesubt.
Spre a nu se întâmpla să uit, iarăşi, ca altădată, când nu ştiam să înţeleg că ceea ce va fi se arată pentru a fi ştiut la fel cum este deja ştiut ceea ce a fost, pentru a-mi aminti, dacă mă mai îndeamnă câte un gând răzleţ să îmi iau ca reper un prezent fugar şi pus pe fugă de însăşi efemeritatea care-l crează, spre a şti că lung este drumul ce va fi, nu spui vorbe care pot zbura, ci te arăţi, cea care va fi, semănând cu ceea care ai fost, diferită într-atât de mult că nimeni nu te poate recunoaşte, în cea care eşti, peste depărtări încă rătăcitoare.
Nevăzute legături, pe care, dacă le-am cunoaşte, ne-am lăsa degrabă trăitori, delăsători, cu folos, în alegeri am fi, ca să nu ne mai prindem în hora morţii, prin perderea de sine şi depărtarea de noi, înainte de toate, de adevărul eternităţii, îţi lasă ştiute drumurile mele, încă ţintuite de blestemele rostite de cei cărora, văzându-se, caută a se bucura a face pe alţii asemenea lor, de gândurile celor care vor totul tocmit după propria măsură, de faptele celor care cred că, prin coborârea altora, faptele le sunt răsplătite prin urcări în zbor, de încă neputinţele mele de a crede cu totul şi mă încrede cu totul în destin, de încă avuta mea nerăbdare în aşteptarea deplinătăţii schimbări, de toate câte le-am lăsat să aştepte firescul punct care taie nefiresca speranţă a continuării, pentru cele ce s-au arătat a fi doar praguri şi efemere sclipiri, ori doar paşi deja ştiuţi de trecuturile care n-au uitat vechile datorii, cu, sau fără motiv, lăsate altor vremuri. Şi, cum te-ai arătat întâia oară, aşa te arăţi când ştii că trebuie să te arăţi, firesc, semn al vremurilor.
Cu însemnul primei clipe şi a primei dimineţi ce va urma nopţii în care se vor rupe toate legăturile drumurilor şi se vor limpezi apele scăldătoare ale minţii şi gândurilor, în care în altădată se vor aduna toate cele care au fost, pentru a face loc singurului prezent şi singurului viitor care ne-a rămas, cu toate ale lui, întreg, la fel cum era de-ar fi fost acum prezent, vii, cu amintiri care să mă ţină treaz, să nu mă las adormit de gândul care poate să bată câmpii şi să se trezească singur în pustietăţi fără repere, până când va fi acea clipă, acea noapte, acea dimineaţă, acele vorbe şi fapte care vor da de veste şi care prin ele însele se vor adeveri, despre o realitate indiscutabilă. Tu vii în somnul nopţii, ca un vis, doar ca să păstrezi aparenţa visului. Fiindcă altfel m-aş mai încrede în judecata pe care, prin anii vieţii, de la lumea lui azi am împrumutat-o.
Firesc, asemenea firescului ce-l vor avea amintirile noastre despre ceea ce astăzi e doar vorbă, despre cum s-a făcut fapta urmă ce nici eternitatea nu va mai putea să o şteargă, despre cum ne-am adunat ceea ce ne rămăsese din ceea ce ne fusese dat, ca prin întregirea, unul cu celălat şi unul în celălat, să ne fim nouă mai întâi, ca apoi tuturor să ne arătăm întregiţi şi curăţaţi de cele nu de noi lucrate, ci doar, fără de ştiinţă şi înţelegere făptuite, te arăţi ca să-ţi ştiu chemarea şi să-mi pot lăsa dorinţa să se împlineacă. Ca eu să pot să merg, ca tu să poţi să zbori, cea de acum ţi-o laşi deja amintirii, asemenea celei ce ai fost, în chip, cu cea care vei fi, serilor vii să dai lumină, şi în vis vii, să se facă astfel nopţile odihnitoare şi zorii de zi clarvăzătorii dimineţilor care nu se vor îndura să se piardă în razele soarelui înainte de a ne-mpreuna trăirile întru simţiri şi bucuria de a fi, totdeauna ca un început, mereu ca o continuare, de-a pururea până în eternitatea care, prin tine, deja-i ştiută...