sâmbătă, 26 octombrie 2013

Firesc, semn al vremurilor

Firesc, asemenea firescului care face ca soarele să lumineze Pământul chiar şi în dimineţile cele pline de norii care s-au ascuns de propria menire, şi nu s-au lăsat coborâţi din vremelnica lor înălţare, apari în vise sau în amintirile care dau năvală din viitor. Cu libertatea întâiului început, cel neprihănit şi neprihănitor, dai de ştire că, din toate câte au fost să fie şi încă sunt să fie până când clipa se va aşeza, definitiv şi pentru toatdeauna, în calendarul în care eternitatea îşi lasă văzute, tuturor, reperele, nu se va găsi nimic şi nimeni nu va găsi ceva care să fie cât de cât asemenea cu ceea ce va fi. Cu mai presusul de oricare alt adevăr te arăţi îmbrăţişând Cerul eliberării de nefoloase şi necuvenitele împilări care dau azi nuanţe prea puţin doritoare de lumină vieţii noastre.
Acelui început pe care nu l-ai trăit, ştiindu-te îndatorată prin chiar menirea ce ţi-ai ales-o spre a-ţi fi cale, îi dai deja puterea de a nu sta în aşteptarea voinţei celor care nici voinţa de a fi drepţi cu ei înşişi, de a nu sta în aşteptarea unei acceptări de care chiar şi marea-ţi înţelegere se îndoieşte că va veni. Şi-mi laşi să înţeleg că-mi vei fi şi că vei fi, aşa cum îţi este sortit, aşa cum este în destinul meu scris, alături, când norii cei negri se vor bate cap în cap şi între ei se vor fulgera şi străfulgera, nemaiştiindu-şi rostul pentru care se ţin înrudiţi de vreme ce îţi ştiu căderea în valurile oceanelor dornice de a le arăta efemeritatea bucuriei de a sta împtriva luminii, cea care, cu sau fără voia lor, le zdrenţuieşte marginile spre a le arăta că sunt doar o părere a puterii şi nicidecum adevărata putere, acea putere care sparge munţii pentru a-i muta din loc şi nu cea care în faţa munţilor îngenunchează pentru a-i însela, săpându-i cu totul pe dedesubt.
Spre a nu se întâmpla să uit, iarăşi, ca altădată, când nu ştiam să înţeleg că ceea ce va fi se arată pentru a fi ştiut la fel cum este deja ştiut ceea ce a fost, pentru a-mi aminti, dacă mă mai îndeamnă câte un gând răzleţ să îmi iau ca reper un prezent fugar şi pus pe fugă de însăşi efemeritatea care-l crează, spre a şti că lung este drumul ce va fi, nu spui vorbe care pot zbura, ci te arăţi, cea care va fi, semănând cu ceea care ai fost, diferită într-atât de mult că nimeni nu te poate recunoaşte, în cea care eşti, peste depărtări încă rătăcitoare.
Nevăzute legături, pe care, dacă le-am cunoaşte, ne-am lăsa degrabă trăitori, delăsători, cu folos, în alegeri am fi, ca să nu ne mai prindem în hora morţii, prin perderea de sine şi depărtarea de noi, înainte de toate, de adevărul eternităţii, îţi lasă ştiute drumurile mele, încă ţintuite de blestemele rostite de cei cărora, văzându-se, caută a se bucura a face pe alţii asemenea lor, de gândurile celor care vor totul tocmit după propria măsură, de faptele celor care cred că, prin coborârea altora, faptele le sunt răsplătite prin urcări în zbor, de încă neputinţele mele de a crede cu totul şi mă încrede cu totul în destin, de încă avuta mea nerăbdare în aşteptarea deplinătăţii schimbări, de toate câte le-am lăsat să aştepte firescul punct care taie nefiresca speranţă a continuării, pentru cele ce s-au arătat a fi doar praguri şi efemere sclipiri, ori doar paşi deja ştiuţi de trecuturile care n-au uitat vechile datorii, cu, sau fără motiv, lăsate altor vremuri. Şi, cum te-ai arătat întâia oară, aşa te arăţi când ştii că trebuie să te arăţi, firesc, semn al vremurilor.
Cu însemnul primei clipe şi a primei dimineţi ce va urma nopţii în care se vor rupe toate legăturile drumurilor şi se vor limpezi apele scăldătoare ale minţii şi gândurilor, în care în altădată se vor aduna toate cele care au fost, pentru a face loc singurului prezent şi singurului viitor care ne-a rămas, cu toate ale lui, întreg, la fel cum era de-ar fi fost acum prezent, vii, cu amintiri care să mă ţină treaz, să nu mă las adormit de gândul care poate să bată câmpii şi să se trezească singur în pustietăţi fără repere, până când va fi acea clipă, acea noapte, acea dimineaţă, acele vorbe şi fapte care vor da de veste şi care prin ele însele se vor adeveri, despre o realitate indiscutabilă. Tu vii în somnul nopţii, ca un vis, doar ca să păstrezi aparenţa visului. Fiindcă altfel m-aş mai încrede în judecata pe care, prin anii vieţii, de la lumea lui azi am împrumutat-o.
Firesc, asemenea firescului ce-l vor avea amintirile noastre despre ceea ce astăzi e doar vorbă, despre cum s-a făcut fapta urmă ce nici eternitatea nu va mai putea să o şteargă, despre cum ne-am adunat ceea ce ne rămăsese din ceea ce ne fusese dat, ca prin întregirea, unul cu celălat şi unul în celălat, să ne fim nouă mai întâi, ca apoi tuturor să ne arătăm întregiţi şi curăţaţi de cele nu de noi lucrate, ci doar, fără de ştiinţă şi înţelegere făptuite, te arăţi ca să-ţi ştiu chemarea şi să-mi pot lăsa dorinţa să se împlineacă. Ca eu să pot să merg, ca tu să poţi să zbori, cea de acum ţi-o laşi deja amintirii, asemenea celei ce ai fost, în chip, cu cea care vei fi, serilor vii să dai lumină, şi în vis vii, să se facă astfel nopţile odihnitoare şi zorii de zi clarvăzătorii dimineţilor care nu se vor îndura să se piardă în razele soarelui înainte de a ne-mpreuna trăirile întru simţiri şi bucuria de a fi, totdeauna ca un început, mereu ca o continuare, de-a pururea până în eternitatea care, prin tine, deja-i ştiută...