joi, 31 octombrie 2013

Noi, cei ce am fost cândva

Iarăşi, acum de dorinţa ta stârnit, visul nopţii, căutător oricum fiind, de departe, din necunoaşterea noastră, peste lumi şi peste vieţi trecând, ne regăseşte şi nu se lasă convins să uite, şi nici să tacă. Şi fiindu-şi lui, în primul rând, curios, ştiut îşi vrea tot ce a fost cândva. Cândva, când Cerurile la fel erau, dar nici Cerul, nici Pământul nu erau ca acum, când lumea era mai mică şi putea să-şi ştie mai degrabă motivul pentru care fiecare era trăitor întru totul al vieţii, fără a-şi schimonosi privirea, de ciudă, când se însera şi lumina stelelor le odihnea paşii pentru ca să poată trece, pe nesimţite, într-o altă zi, când mai multe decât acum erau cunoscute, însă ştiute erau puţine, când noi, ca şi acum, eu fiind eu şi tu fiind tu, privitori fără teamă, în ochi, desluşind tainele nopţii, ne eram. Şi trăiam, de multe ori doar noi, bucuria de a şti cât de înalt e înaltul din care stelele pot să cadă, asemenea luceferilor, cei care, pentru a se arăta strălucitori asemenea Soarelui, s-au prea apropiat de oameni şi, nemaiputându-se înălţa, de dedesubturile întunericului au fost ademeniţi.
Rostul de-acum al întâmplării de a ne aduce într-un prezent pe care să nu-l mai aibă decât nevoitorii într-ale înţelesului, ştiut, e mai vechi decât chiar neamurile Pământului, la fel de adevărat, în necesitatea de a fi decât orice adevăr care dă sens vieţii celor ce o ştiu trăi, nu doar duce, ca pe o cruce, ori o necinste, dinspre naştere spre moarte. Ne aştepta de când venirea, în aceleaşi vremuri, ne-o căutam, ne aştepta fără să lase aşteptarea văzută ori să ne-o pună nouă în spate, chiar şi când, amintindu-ne că trebuia să nu lăsam nesfârşit ceea ce nu se putuse, aşa cum ne eram de două ori, în două lumi, făgăduiţi, ne-a ştiut lăsându-l de-o parte, seduşi de înălţimile spre care şi-acum, ca şi altă dată, le-am căutat a ni le şti casă pentru totdeauna. Până acum, şi chiar şi acum, doar noi eram neştiutori ai marelui adevăr: omului nu ceea ce vrea i se dă, când, cerând, răul şi-l ţine aproape. Prin rostul întâmplării calea ţi s-a dat, prin rostul întâmplării, drumul mi s-a arătat.
Iubirea nu cade la picioarele omului pentru a-l ruga să se lase de dumnezeieştile ei daruri îmbogăţit. Şi, când prin destin e dată, la nimeni nu se dă luată.Rămân oamenii datori ei, ea niciodată oamenilor. Viaţa, viaţa ta, la fel şi viaţa mea, datoare fiindu-i, fiecare în parte, datori fiindu-ne, din acel cândva al faptelor care acum doar prin poveştile ce copiilor, înainte de a-i fura somnul, se mai lasă în vorbe spuse. Rost şi-a avut şi atunci, rost îşi are şi acum, tocmai ea fiind cea care a rânduit timpul, cu toată marea lui pierdere din această viaţă, şi nu i-a mai lăsat nici o portiţă de scăpare, nu i-a mai lăsat nici o speranţă, de i-ar mai fi gândul la trecerea fără motiv şi fără folos. Ne stau nou înşine dovadă încercările şi căutările, greşelile şi absurdul în care ne-am consumat, singurătăţile cărora le-am încercat să le găsim ca singurele în stare să ne salveze şi să ne vindece, pe când ne forţam salvarea de la înecul în mlaştinile care, nesimţit la început, dar tot mai greu simţite mai apoi, ne trăgeau în adâncurile înfierbântate de tăciunii focurilor ce le-am aprins de dragul de a nu fi doar privitori la focul altora.
Ne-ar fi fost uşor, de-ar fi fost ca, având ştiut drumul pe care-l avem de făcut, de la-nceput să-l fi bătut, pas lângă pas, dar scris fiind să-l facem tot aşa, ni s-au lăsat drepturile pe care cei ce privesc tot timpul în sus le au, ca să nu ne îndoim că oamenii nu-s vinovaţi totdeauna, dar că vinovaţi totdeauna sunt când li se dă şi nu primesc, ori nu li se dă şi fură. Pe-atunci, ne-am urmat unul altuia paşii, pe-atunci, unul altuiam ne-am rostit vorbele şi ne-am încredinţat gân-durile. Pe-atunci, când binele părea să se împiedice de câte-o scornire, ne eram pavăză şi scut, ca să ne purtăm, până-n clipa făgăduită a ne fi trecere, lumina deasupra casei şi, tot până atunci, ca şi după aceea, celor fugăriţi de întunecatele umbre ale necunoscutului, să le redăm puterea de a se întări, de a se lumina şi a se reîntoarce în ei înşişi, ca trup şi suflet trăind împreună. Şi oricând mi-era greu, oricând mi se rătăceau trăirile, când gândurile mi se pierdeau pe drumurile firescului vieţii, ţie lăsându-mă, reveneam spre a continua, drumul pe care, seară de seară, ni-l dăruiam, redăruindu-ne bucuria şi speranţa, prin noi, cei ce eram, voind să fim.
Azi, când vremea aducerii aminte a venit, ni s-au arătat, cumva invers, tu revenind, eu întorcându-mă, călători dinspre ceea ce fiecare am fost, înspre ceea ce e dat să fim, aşa cum în finalul acelui timp, când săgeţile otrăvite, aruncate din umbra nopţii, înspre visul ce şi el ne era, căutător al zărilor senine, au oprit ceasurile, şi-au cerut calendarelor să ştergă acea zi, spre a nu fi de nimeni, niciodată, amintită, să ne fim continuare, ca răspuns al întrebărilor de demult şi căutărilor din prezentul ce l-am trăit, până să dăm dreptul întâmplării să-şi intre în drepturile ce şi le are prin tot ceea o defineşte. Din aşteptarea mea ai apărut şi azi eşti, realitatea care s-a născut ca răspuns potrivnic dorinţei mele de a pleca, nefiind timpul plecării, fiind timpul de a face ceea ce a rămas nefăcut şi a continua ceea ce, cu totul a fost uitat, printr-o cuprindere într-un banal cândva.

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Firesc, semn al vremurilor

Firesc, asemenea firescului care face ca soarele să lumineze Pământul chiar şi în dimineţile cele pline de norii care s-au ascuns de propria menire, şi nu s-au lăsat coborâţi din vremelnica lor înălţare, apari în vise sau în amintirile care dau năvală din viitor. Cu libertatea întâiului început, cel neprihănit şi neprihănitor, dai de ştire că, din toate câte au fost să fie şi încă sunt să fie până când clipa se va aşeza, definitiv şi pentru toatdeauna, în calendarul în care eternitatea îşi lasă văzute, tuturor, reperele, nu se va găsi nimic şi nimeni nu va găsi ceva care să fie cât de cât asemenea cu ceea ce va fi. Cu mai presusul de oricare alt adevăr te arăţi îmbrăţişând Cerul eliberării de nefoloase şi necuvenitele împilări care dau azi nuanţe prea puţin doritoare de lumină vieţii noastre.
Acelui început pe care nu l-ai trăit, ştiindu-te îndatorată prin chiar menirea ce ţi-ai ales-o spre a-ţi fi cale, îi dai deja puterea de a nu sta în aşteptarea voinţei celor care nici voinţa de a fi drepţi cu ei înşişi, de a nu sta în aşteptarea unei acceptări de care chiar şi marea-ţi înţelegere se îndoieşte că va veni. Şi-mi laşi să înţeleg că-mi vei fi şi că vei fi, aşa cum îţi este sortit, aşa cum este în destinul meu scris, alături, când norii cei negri se vor bate cap în cap şi între ei se vor fulgera şi străfulgera, nemaiştiindu-şi rostul pentru care se ţin înrudiţi de vreme ce îţi ştiu căderea în valurile oceanelor dornice de a le arăta efemeritatea bucuriei de a sta împtriva luminii, cea care, cu sau fără voia lor, le zdrenţuieşte marginile spre a le arăta că sunt doar o părere a puterii şi nicidecum adevărata putere, acea putere care sparge munţii pentru a-i muta din loc şi nu cea care în faţa munţilor îngenunchează pentru a-i însela, săpându-i cu totul pe dedesubt.
Spre a nu se întâmpla să uit, iarăşi, ca altădată, când nu ştiam să înţeleg că ceea ce va fi se arată pentru a fi ştiut la fel cum este deja ştiut ceea ce a fost, pentru a-mi aminti, dacă mă mai îndeamnă câte un gând răzleţ să îmi iau ca reper un prezent fugar şi pus pe fugă de însăşi efemeritatea care-l crează, spre a şti că lung este drumul ce va fi, nu spui vorbe care pot zbura, ci te arăţi, cea care va fi, semănând cu ceea care ai fost, diferită într-atât de mult că nimeni nu te poate recunoaşte, în cea care eşti, peste depărtări încă rătăcitoare.
Nevăzute legături, pe care, dacă le-am cunoaşte, ne-am lăsa degrabă trăitori, delăsători, cu folos, în alegeri am fi, ca să nu ne mai prindem în hora morţii, prin perderea de sine şi depărtarea de noi, înainte de toate, de adevărul eternităţii, îţi lasă ştiute drumurile mele, încă ţintuite de blestemele rostite de cei cărora, văzându-se, caută a se bucura a face pe alţii asemenea lor, de gândurile celor care vor totul tocmit după propria măsură, de faptele celor care cred că, prin coborârea altora, faptele le sunt răsplătite prin urcări în zbor, de încă neputinţele mele de a crede cu totul şi mă încrede cu totul în destin, de încă avuta mea nerăbdare în aşteptarea deplinătăţii schimbări, de toate câte le-am lăsat să aştepte firescul punct care taie nefiresca speranţă a continuării, pentru cele ce s-au arătat a fi doar praguri şi efemere sclipiri, ori doar paşi deja ştiuţi de trecuturile care n-au uitat vechile datorii, cu, sau fără motiv, lăsate altor vremuri. Şi, cum te-ai arătat întâia oară, aşa te arăţi când ştii că trebuie să te arăţi, firesc, semn al vremurilor.
Cu însemnul primei clipe şi a primei dimineţi ce va urma nopţii în care se vor rupe toate legăturile drumurilor şi se vor limpezi apele scăldătoare ale minţii şi gândurilor, în care în altădată se vor aduna toate cele care au fost, pentru a face loc singurului prezent şi singurului viitor care ne-a rămas, cu toate ale lui, întreg, la fel cum era de-ar fi fost acum prezent, vii, cu amintiri care să mă ţină treaz, să nu mă las adormit de gândul care poate să bată câmpii şi să se trezească singur în pustietăţi fără repere, până când va fi acea clipă, acea noapte, acea dimineaţă, acele vorbe şi fapte care vor da de veste şi care prin ele însele se vor adeveri, despre o realitate indiscutabilă. Tu vii în somnul nopţii, ca un vis, doar ca să păstrezi aparenţa visului. Fiindcă altfel m-aş mai încrede în judecata pe care, prin anii vieţii, de la lumea lui azi am împrumutat-o.
Firesc, asemenea firescului ce-l vor avea amintirile noastre despre ceea ce astăzi e doar vorbă, despre cum s-a făcut fapta urmă ce nici eternitatea nu va mai putea să o şteargă, despre cum ne-am adunat ceea ce ne rămăsese din ceea ce ne fusese dat, ca prin întregirea, unul cu celălat şi unul în celălat, să ne fim nouă mai întâi, ca apoi tuturor să ne arătăm întregiţi şi curăţaţi de cele nu de noi lucrate, ci doar, fără de ştiinţă şi înţelegere făptuite, te arăţi ca să-ţi ştiu chemarea şi să-mi pot lăsa dorinţa să se împlineacă. Ca eu să pot să merg, ca tu să poţi să zbori, cea de acum ţi-o laşi deja amintirii, asemenea celei ce ai fost, în chip, cu cea care vei fi, serilor vii să dai lumină, şi în vis vii, să se facă astfel nopţile odihnitoare şi zorii de zi clarvăzătorii dimineţilor care nu se vor îndura să se piardă în razele soarelui înainte de a ne-mpreuna trăirile întru simţiri şi bucuria de a fi, totdeauna ca un început, mereu ca o continuare, de-a pururea până în eternitatea care, prin tine, deja-i ştiută...

marți, 8 octombrie 2013

Încă, vântul frigului bate...

Vânturi pline de frigurile timpurilor în care s-au întâmplat cele ce multor altor oameni nu s-au întâmplat, încă biciuiesc orice rază de lumină care vrea să-ţi dea căldura ei spre a-ţi fie motiv de a fi tu foc ce arde şi încălzeşte tot ce trebuie, prin esenţa adevărului, încălzit. Chiar şi stelele, care-ţi veghează noaptea somnul, de viscol se simt ameninţate, în faţă li se spune să piară şi să se depărteze, fiindcă viscolul ştie, că de-ţi vor şopti stelele un singur cuvânt, mulţi îşi vor pierde puterea prin care el îşi are puterea de a face răul pe care toţi ştiu că-l poate face. Iar când soarele se ridică pe cer, luminător al feţelor tuturor, din frica celor, noaptea şi prin tenebre întunecate, curajoşi, valuri de ceaţă, somnorease chiar, se ridică de prin margini de lume, pornite de gândul care le cere să întineze contururile chipurilor, pentru a avea siguranţa desprinderii, într-un zbor spre măreţia crestelor de nimic umbrite.
Se lasă duse, dar nu convinse, şi se întorc, cum simt că ţi-aminteşti de ele, chiar şi ploile mohorâte, cele care pun plumb în picioare şi în ochi, cele care, pe nesimţite, fac drumurile ocolite de trecători, şi mersul greu îl fac celor ce merg pentru a ajunge acolo unde au de ajuns, cele care îi arată pe cei care îşi au gândul la drum, şi care preferă să meargă prin noroi, pentru ca alţii hotărârea să le-o vadă şi să nu le fie văzute motivele pentru care nu drumului bătătorit şi-au lăsat paşii. În întoarcea lor, cu ciudă privesc razele soarelui, cele care, răvăşind bezna înfrigurată, nu s-au pierdut pe drum şi paşii, mai târziu, dar încă în timpul cât se mai poate să fie altfel decât niciodată, se lasă duşi, încă nu sunt convinşi, încă mai cred că e la fel ca altădată, şi se tot întorc, încercând, când cu blândeţe, amăgitoare, când forţând hotarele, dând ordine absurde, să-şi tot lase loc de întoarcere, de revenire şi de plecare, într-un nehotărât şi fără sens, joc.
Vânturi pline de izul apropierii de adevăruri, de acele adevăruri măsluite de minţi făţarnice, de suflete vândute încă din clipa în care începeau să cunoască mersul şi rostul lumii, îşi mai găsesc şi drum, şi timp, să-ţi dea de înţeles, când îţi laşi timp să-i auzi adierea, când îi mai laşi gândul care vrei să-i redea încrederea că poate fi leac secetei neroditoare, că încă se mai poate, pe aripile lor, să-ţi zbori zborul ca să-ţi poţi afla locul în înălţimile fireşti a ceea ce vrei să fii. Şi vin chemate, de bună voie pleacă, dar pământul de sub paşii tăi îl măsoară şi cu aceeaşi, sau chiar mai mare, putere, caută a-l spulbera spre dezrădăcinarea-ţi care le-ar da strălucirea de care duc dorul şi care le-a fost promisă încă de când au pus, la picioarele celor grabnic înfăptuitori ai dorinţelor lumeşti, darurile de care s-au lipsit pentru a avea trupuri şi lumini hărăzite Cerurilor de deasupra şi nu celor oglindite în adâncuri.
În jurul rădăcinilor, îngheţat este pământul, şi, dacă te mai laşi tocmelilor cu-acele vânturi ce-au învăţat să pătrundă pe dedesubt, tot mai aproape îţi vei aduce ceasul când se vor cutremura şi se vor rupe, şi se vor prăbuşi, podurile drumurilor, când te vei cutremura şi le vei lăsa, fără putere, pradă întunecatului adânc. Căci nici o boare a vânturilor care le-au îngheţat mai întâi faţa dinspre lumină, apoi au pătruns mai adânc, stingând chiar şi scânteile pe care stelele le slobozeau, sărind în ajutor, nu pot, nu-şi au rostul lor, de a dezgheţa. De-ar fi avut rost ar fi făcut-o, dar, acum, când frigul e pătruns până în inimi, văzute sunt, dintre cele lor ştiute, ori neştiute, după tăieturile ce le-au făcut, nelegiuirea unora care, pe urmele tale venind, veneau să îngheţe şi să înhaţe rodul nemuririi.
Încă sunt în juru-ţi multe, amintind de abisuri şi de pădurile mlaştinilor, dar nu mai au putere săstea împotriva Soarelui care nu le mai ia în seamă, aşa cum de-atâtea ori nu le-ar fi luat, de nu-ţi căutai drum prin umbră, temătoare. Nici putere nu mai au să oprească lumina în a-ţi lumina calea. Doar hotărâtoarea faptă ţi-o aşteaptă spre a usca mlaştinile, a dezgheţa pământurile rădăcinilor. Doar hotărâtoarea faptă, care va goni vânturile, cea care va lăsa focul din tine să poată să ardă şi să se ridice până deasupra coroanei, pentru a curăţi şi rădăcina, cea mult lovită şi, chiar de tine, din prea mult încercarea de a înţelege neînţelesul şi de a răcori dogoarea care doar cu flăcări de foc, şi nu de gheaţă, trebuia domolită, cea dătătoare de spor şi rod şi născătoare a tuturor împlinirilor ce trebuiau deja să fi fost şi trebuind să fie acum şi mai târziu, îţi este aşteptată, ca furtuna ce nici vânt, nici valuri, nu va mişca, ci va spulbera nevăzut, cum nevăzut este tot ce este de lumină mistuit, întregul necuprins îngheţat şi adormit.
Ca să se facă lumină, ca să se spargă gheaţa şi pământul să-şi afle liniştea, ca să se aprindă focul trăirilor redând pântecului roadelor sporul furat şi regăsind pe cel pierdut, ca să lumineze lumina şi nu sclipitoarele poleieli ale întunericului rece, din focul înalturilor foc s-a coborât şi drumul tău dinspre soare-răsare, drumul meu dinspre soare-apune l-a chemat, şi se vor preface, în câteva ceasuri, în drum spre mai departe, urcător spre Ceruri şi zămislitor al vieţii ce va urma să vină şi să se înstăpânească de-a pururi.

vineri, 4 octombrie 2013

Văzându-te, printre raze...

Deja văd, deja te văd. Ţi-aş arăta şi te-aş arăta lumii, şi ţi-aş arăta cum ar trebui să îmi răspunzi întrebării pe care, în jocul meu de a te desprinde de ceea ce nu vezi, şi nu crezi că se poate să vezi, şi a închide pentru o clipă ochii spre a te avea vederii ca şi chipul pe care, oricând, într-o oglinda, poţi să-i cauţi normalitatea sau anormalitatea, ferindu-l de judecata care îţi poate fura adevărul. Te văd şi ţi-aş spune: cât te vei mai îmbrăca la fel ca acum, când vei încerca să mai crezi în puterea timpului de a se ţine în loc, când, întâia dată, hotărâtă şi fără teamă, fără ascultare de cei lăudăroşi, de cei clevetitori, de cei pe harţă puşi, de cei care ceasul morţii şi-l văd, privindu-te, vei lăsa înţeles înţelesul primei definitive înfrângeri a piedicilor? Ţi-aş spune şi cum vei privi rostul locurilor cu gândul la viitorul copilăriei ce nu o vei mai trăi-o ca şi copil, dar timp lung te vei copilări, ţi-aş spune şi cum ziua, în palme, vei căuta să simţi semnele vieţii şi cum, într-al serii început şi într-al dimineţii sfârşit, despre semnele vieţii, ce-n palmele mele se vor lăsa şi se vor ascunde până ce vor deveni poveste a vieţii nepieritoare în uitarea oricui, a tuturor, despre care mă vei întreba şi te vei bucura. Şi despre cum oglinda nu te va mai cuprinde pe de-a-ntregul, ţi-aş spune, deja văzându-te... Ţi-aş arăta şi ţi-aş spune, doar gândul meu mă mai opreşte, dar ştiu că îţi voi spune... Îţi voi spune cu doar ceva aşteptări înainte de a te convinge că vor urma. Apoi vor fi toate aidoma celor ce eu deja le văd, ştiindu-le deja venind înspre prezent.
Văd mai multe, oricât mi-aş dori mai puţine să văd, cu cât mai puţine vreau să ştiu, mai multe mi se lasă ştiute. Mai devreme decât mă aşteptam, prea devreme pentru a da de ştire, înainte de răsăritul cel dintâi al sorelui noilor vremuri, cât încă se aude şuierând pe aproape vântul frigurilor de demult, încă prea devreme şi pentru cei care se aşteaptă ca adevărul să pârguiască rodul întâmplării de a fi altfel totul, forma o văd, motivul îl cunosc şi urmarea o înţeleg, fără a-i lăsa timp gândului de a face tumbe pentru a-mi refuza cuvântul cel dintâi ce l-am rostit, fără să apuc să-l aud, înainte de a ţi se lăsa ţie auzit, înainte de a rupe lanţurile tăcerii în care eu, mie, îmi ascunsesem trăirile, din teama de a nu fi, ca altădată, şi altădată, negate printr-un fel de incertitudine, mască a intenţiei certe.
Şi mai văd, de câte ori cuvântul tău, în rugăciune mi se lasă auzit, înainte de a fi ştiute, câteodată, faptele car nu şi-au găsit locul în poveste, dar mai totdeauna şi câte un crâmpei din mersul înainte, dincolo de porţile ce s-au desferecat, ori peste ele, peste cele care, încăpăţînate sau proptite, şi-au ţinut lacătele drept podoabă. La un loc stau cele de mai târziu cu cele de mai devreme, dar nicidecum amestecate cu cele care s-au arătat în năzăririle celor ce scormoneau în vetrele focului, urmele arsurilor vindecate de pârâul lacrimilor, cele care au spălat noroiul lăsat cândva să-şi amestece culoarea ce-l arăta ridicat din adâncul mlaştinilor, ridicat în vadul apelor cristaline spre a atrage ochii vineţii de furie al celor care nu-şi închipuiau că alte ape, decât cele tulburi, le pot tulbura.Şi văd, fără să îmi pese că văd, tulburări şi-nvolburări, rostogoliri peste colţi de stâncă, iazuri şi canale îndiguite, margini zdrenţuite şi mărginiri cu iz de stavilă puse, contra firii şi contra firescului.
Deja văd clipa în care vor sta să decadă steaguri prea mult fluturate şi le văd mai apoi sub picioarele tale rupându-se, ţie aripi crescându-ţi, ridicându-te, precum îngerii ce cândva îţi fuseseră legaţi la stâlpii porţilor altor case, într-un de neoprit zbor, spre cel mai înalt şi senin Cer, cel din care te-ai coborât, în dorinţa de a da avânt celor ce se plângeau că le iau alţii putinţa de a se înălţa, sau a celor care-şi închipuiau urcări spre absolutul ce credeau a fi absurdul în care îşi duceau de ani buni, cu o mândrie ce şi-o credeau cunoaştere, vieţuirea în care aşteptau trecerea. Şi văd întoarcerea-ţi firească, spre a putea da nume viitorului, punând semnul biruinţei pe pragul trecerii celor ce îşi vor avea timpul de a trece spre timpul întoarcerii, punând semnul împlinirii pe fruntea celor care şi-o vor mai putea, în faţa ta, ţine ridicată, şi mâna-ţi mângâietoare pe creştetul celor care, cu ochii înspre adâncurile cărora le-au tot slujit şi li s-au închinat, spre a avea liniştea iertării când faptele le vor fi arătate şi li se vor socoti anii, prea puţini, ai nevinovăţiei.
Deja, din când în când, când tac bucuriile, când tace firescul, când munţii se bat cap în cap cu crestele valurilor ultimelor furtuni, văzându-te printre raze, cuvinte despre ceea ce văd, trecând printre zăbrelele care încă le pun unii, mai ales în drumul lor înspre alţii, dar şi înspre tine, ajung să-ţi vorbească şi ajung şi eu să las câte un întreg să se lase ştiut, chiar dacă încă nevăzut este, fiindu-i prea orbitoare lumina, fiindu-ţi încă prea mare neîncrederea că doar lumina-l face nevăzut, nicidecum întunericul sau umbrele care-ţi spun că visele sunt adevărate, care vin să te-adoarmă şi să-ţi lase somnul pradă neliniştii, zbaterilor şi durerilor de tot felul. Şi văd, deja văd, numele ce azi nu are nume, cel ce va avea nume, cel care va nemuri eternitatea pe care ţi-ai recâştigat-o la vreme de cumpănă, de necrezut multora. Şi numele i-l ştiu aşa cum ţie ţi-l ştiu.