sâmbătă, 28 septembrie 2013

De dimineaţă, devreme

Nimic nu se întâmplă fără să aibă motive de a de întâmpla, doar aşa pentru a fi ceva, luându-ne argumentul de a spune că toate lipsesc. Nici timpul, nici locul, dacă e ca faptele să nu fie doar ale unuia singur, cel care, aceleiaşi faptă îi este părtaş, nu sunt doar un joc al clipei... Dând la o parte clipele bucuriei, câte întrebări nu îţi dau târcoale, câte întrebări nu trag de tine, cerându-ţi să le iei în seamă şi să le cauţi, prin umbrele cotloanelor nesfârşitelor urmări ale a ceea ce eşti, doar pentru a te ademeni în prea-hapsânul neînţeles numit, de delăsaţi în propria existenţă, întâmplare, şi aceea trecătoare?
Iar de-ar fi să priveşti cu doar două clipe în urmă, te-ai putea oare, pe tine bănui că, printr-un gând fugar, înspre mine ai privit? Sau te-ai pune să-mi bănuieşti gândurile mele care, cercetând lumea, te-ar fi ales pe tine spre a-mi auzi vorbele spuse mie, mute pentru alţii, despre vremurile şi oamenii de azi? Şi, cun răspunsurile s-ar pierde te timpul în care ar fi aşteptate, n-ai crede că e doar întâmplarea care nu s-a lăsat convinsă de adevărurile altora, fiind ea vinovată chiar şi de speranţa ce-n noi face drum viitorului?
Ce despre tine ştiu, e ştiut, ceea ce nu ştii că ştiu, nu mă face să cred că nu ştiu, nici să te întreb, aşa cum se spune că ar fi de trebuinţă, pentru că a cunoaşte înseamnă a şti. Cercetând văzduhurile, prin timpurile de acum trecând, ceea ce ţi-a fost mi-este ştiut, ceea ce va fi îmi este cunoscut. Pe-acolo, de-ţi doreşti a înţelege motivul pentru care fi-vom să ne fim s-au vrut şi ne-am înţeles noi, cei ce nu ne suntem nouă cunoscuţi, nedându-ne decât lumeasca dovadă că suntem, aşa cum credem că suntem, existând. Ne vom fi dimineţii întâia dată unul altuia cunoscuţi, şi tot în alte dimineţi ne vom tot cunoaşte, până când ne vom lăsa cuprinşi de nopţi în braţele lor întru totul protectoare şi împlinitoare.Şi-apoi ne vor fi alte timpuri înţelese, degrabă sau pe îndelete.
Oricâte s-ar putea, altele, întâmpla, nimic nu se mai poate, întâmplării dintâi, pune-mpotrivă. Prin începuturi şi continuări şi-a arătat continuarea, şi, prin cuvintele ce nu şi-au avut gânduri înainte, şi-a arătat urmarea. Şi, toate cuvinte, adunate, unul câte unul, precum grâul bob cu bob, spre a se feri de otrava neghinei pâinea de zi cu zi, s-au curăţat singure de depărtare şi s-au apropiat, înainte văzând apropierea cea asemenea întregului, ce urmele-şi va avea în eternitate. Prin cuvinte ne-am lăsat să ne spunem despre noi, văzând, în încă nevederea noastră, dimineaţa răstălmăcirii sensurilor.
Loc de toate este, loc de mai mult se face, fiindcă întru totul va fi să fie primul pas. Neocolit de speranţă şi neocolind speranţa, călăuzit se va reduce la simplitatea motivului de întrupare a ceea ce aşteaptă chiar menirea-ţi încă neîmplinită şi plină de dorinţa de a se şti împlinită, chiar obosită de nehotărârea ce ţi-o ştie, cea care s-ar arăta a nu fi spornică la a-şi căuta vadul şi curgerea firească. Se face loc pentru toate cele ce doar pot să fie o scânteie a gândului visător, cele ce vor fi aprinzător de focuri care, la un loc adunându-se, foc nestins va fi şi va rămâne.
E doar devreme, chiar de ne-am vrea să ne încredem în gândul care ne-ar spune că prin el se va da cale faptei, el, cel care greu vrea să uite că este urmare a faptei şi este mai rătăcitor, uneori, decât pulberea drumurilor, ridicată de vânturi înspre cer, înainte ca ploaia să o dezbrace de toată mândria ce şi-o are, şi de a-i arăta deşarta dorinţă de a fi de toţi privită, de a o arăta ca plină doar de pornirea răzbunării pe cei ce se feresc de a se lăsa orbiţi. E doar devreme, aşa cum va fi ziua în care noi, cei ai zilei de azi, vom fi doar amintire a celor care vom fi, fiindu-ne.
Timpul se grăbeşte, şi ne grăbeşte şi nouă scurtarea aşteptării ce ne-o purtăm în dorul de a ne regăsi ca priviri, aşa cum ne căutăm azi prin gânduri, de a ne regăsi ca făpturi, aşa cum azi ne câutăm prin vorbe, şi ca fapte, aşa cum azi, prin înţelesuri sau întrebări ne căutăm. Din cuvânt s-a pornit scânteia vieţii, prin cuvânt s-a întregit bogăţia lumii. Cuvântului i s-a ştiut puterea chemării, cea din cuvinte, dar mai ales cea fără cuvinte, ce-a care sfârşeşte vechiul şi începe noul, cea care opreşte şi coborârea, şi durerea, şi dă putere şi urcării, şi bucuriei, pe treptele spre vremurile ce fac, prin faptă, ca totul să fie adevăr. De dimineaţă, devreme, în pământ dornic de roade, sămânţa pusă, se va prinde spre a încolţi şi a rodi rod nepieritor, vestit fiind deja prin cuvânt, doar aşteptând cuvântul ce va da vestea încolţirii şi rodirii.
Acum ştii, chiar dacă te tot întrebi, nevoind să-ţi dai crezare, că urmează toate, că toate cele ce îţi trec, fulgerător, într-o clipă de gând, prin faţa ochilor minţii, ochii sufletului le ştie ca deja fiind pline de realitatea ce doar trăirile o pot defini. Ştii, prea bine ştii, devremele dimineţii în care barierele se vor arăta, în căderea lor, toate, cele de se văd şi se simt, cele ce nu se văd şi nu se lasă ştiute, cât de potrivnice erau. Privirile vor fi priviri, împreunarea trăirilor va fi împreunare, bucuria va fi bucurie, iar spusa ta va fi corolarul ce va desfereca poarta spre drumul viitorului. Dimineaţa va fi primul pas.

duminică, 22 septembrie 2013

Ceea ce va fi, fără trecut...

Mă simt îndatorat ţie... Mă simt îndatorat să îţi spun că mă apasă, gândind înspre tine, dorinţa de a mă întoarce în trecutul viitorului, şi nu îmi pasă, nici nu îmi trece prin gând, să privesc viitorul trecutului, chiar dacă amândouă mă fac să privesc prezentul. Mă şi mir, adeseori, cât pot fi de încăpăţânat, ţinând morţiş să fiu potrivnic rânduielilor din lumea în care trăim, cea care, după cum îşi are motivele, ori nu vrea să audă de întoarceri în trecut, ori pune problema irealismului celui care nu se gândeşte să privească orice drum mers ca întreg al paşilor ce l-au mers, pe-aceeaşi cale. Însă mie, orice mi s-ar spune, nu-mi arde de glume! Eu văd drumul, aşa cum oricine vede, dar nu văd acea cale de care se tot vorbeşte, ca fiind doar una. Nu putea fi şi alta, oare?
Iar dacă tot îmi este să bat drumul înspre trecutul viitorului, căi neştiute întâlnind, mă întâlnesc, fără să vreau, cu faptele de mai târziu, ca şi cu cele care în curând, fiind, nu se vor mai numi, aşa cum azi, cu uşurinţă, chiar şi noi le spunem, vise, şi mă întâlnesc şi cu cele care azi credem, mai fără o clipă de tăgată, că vor fi. Le întâlnesc şi le recunosc după ascunzătorile pe care şi le vor găsi, ruşinate de răul pe care nu l-au oprit să se facă ci, cu mare dare de mână, poartă largă i-au deschis. Le văd şi pe cele care azi noi le ascundem, fiindu-ne lege ruşinea, din prea încrâncenata mândrie de a fi priviţi ca fiind alături, într-un fel sau altul, de cei pe care, noi mai puţin, sau mai mult, alţii mai mult, sau mai puţin, altfel îi privesc.
N-am prea avut niciodată înţeles, pe de-a-ntregul, obiceiul scormonirii prin trecutul prezentului, nici acum nu-l prea iau în seamă, nu îl fac armăsar de rasă nobilă, tot ţânţar care înţeapă şi apoi fuge simt că e. Şi cum nici dezgroparea morţilor nu am luat-o de bună, oricare ar fi fost motivul, cauza ori dorinţa, trecutul prezentului nu îmi dă nici un înţeles. E doar o poveste, nici măcar una din istorie, nefiind încă terminată. Se poate să aibă un sfârşit, sau un alt sfârşit, cel pe care trebuia să îl aibă sau altele, care de n-ar fi fost gândul minţii, cea nu-şi are măsura ei, cea care legea ei nu şi-o are, cea care este după cum este sufletul omului, dar care şi repede e pusă la colţ chiar de cel care, trufaş fiind, se crede că poate să-şi facă binele după cum vrea, după cum vede binele lui faţă de binele sau răul altora, sau, încrezându-se în cele ce spuse de învăţaţii necunoscători, se cred îngrijitorii destinului, lăsând de izbelişte soarta, cea care în mâinile lor stă, cea care este oricând gata să urmeze alegerile lor, bune sau rele, cea pe care destinul o corectează, oricând e nevoie.
Eu simt îndatorarea şi simt apăsarea cuvintelor nespuse. Eu, dintr-o teamă a înţelegerilor greşite, nu le spun, tu încă stai în cumpănă, cumva neîncrezătoare, cumva încă mai crezând în rostul bun al alegerilor de a spune că după cum gândeşti, realităţile se bat cap în cap, nu-ţi vine a rosti cuvintele care, prin alte cuvinte se dau de gol, chiar şi, uneori, scapă de chingi şi se aud în grabă rostite. Datoria nu ştiu de mi-o pot plăti, de apăsare însă, vreau, nu vreau, trebuie să scap, şi-mi scapă, de multe ori, înţelesul în vorbele pe care caut să le iau puterea de a spune ceea ce ştiu, văzute fiind pe drumul dinpre viitor înspre trecutul ce-l va avea. Când rostul alegerilor îl vei cunoaşte cu adevărat, multe vom avea să ne spunem...
Răul de-ar fi să fie dat, din calea ta aş pleca. Dar nici să plec nu pot, ca să nu mă tot întreb, mai apoi, de ce-am plecat, dacă bine nu e să fie. Doar ţie, încă îţi este dat dreptul de a alege, fiindcă, ce va fi, pentru tine sunt date să fie. Eu drumul, doar drumul ştiu cum va fi, dacă vei alege pe drum să mergi, cărările văzute-mi sunt dar nu mă mai atrag, ştiind că sunt prea înguste pentru a păşi măcar doi, deodată, pe ele. Înguste sunt, şi nu pot fi altfel, căci altfel de-ar fi, nimeni, poate, nu s-ar învoi cu el însuşi a mai bate cu pasul drumul cel drept, mulţi s-ar deda la a-şi vrea viaţa aşa cum mintea le-o face, iar lumea s-ar nimici, mergând înapoi, crezând că merge înainte, ori ar merge înainte, crezându-se înapoi mergând.
Va fi timpul nopţii, iar apoi timpul zilei va fi, martorii cei dintâi ai marelui adevăr, singurii ce vor avea să vadă zbaterea-ţi zborului adevărat, singurii ce vor avea să înţeleagă rostul pentru care drumului i-am lăsat paşii mei ca dar, fără să mă tem că urme doar vor fi pe când tu, spre viitor, îl vei merge. Primului cuvânt ne-am fost părtaşi, părtaşi cuvântului rostit întâi vom fi, Şi-n toate cele ce vor urma, adunate-n vorbe de-nceput, vom fi.
Au trecut timpurile în care norii se fulgerau, după ce se lăsau loviţi de norii răzleţi, căutătorii zilelor ploioase, ori a vânturilor care să le lase, golind cerul, clipele în care să se creadă în ei ca fiind sămânţa ploilor de folos în rodirea pământului. Acum norii au forma adevărului şi dau în vileag pricinile umbrelor care s-au prins de marginile razelor piezişe, căutând să le rostogolească spre orizonturi risipitoare de vorbe ticluite în hrubele înrobite de obişnuinţa prefăcătoriei, ca ascunzătoare a laudei şi mândriei hoţeşti. Teama iernii o au chiar şi umbrele îngheţate de frigul ce-l ţin mereu gata să-l dea. Se risipesc norii orizonturilor noastre, mânaţi de adevărurile dorinţei şi împlinirii care ni s-au coborât, din Cerurile viitorului.

miercuri, 11 septembrie 2013

Deasupra norilor, toamna

Mână în mână cu trecerea timpului, sub norii grei ai ploilor de toamnă, aşteptarea razelor soarelui de toamă stă. Şi, singurul motiv, ce şi-l poate spune tuturor, este venirea iernii... Doar deasupra norilor, pentru cei ce cred în lumina cea spre oriunde deschizătoare de orizonturi, se poate trăi fără teama nopţilor care se lasă pe sine, şi lasă pe oricine, pradă frigului, amorţelii şi îngheţului, cel fără de întoarcere.
Aproape de iarnă, sub norii ce prind curajul de a cere frunzelor să cadă, însângerându-le, sub norii care apasă greu, făcând paşii tot mai mici, sunt tot mai vagi contururile, sunt tot mai de nedesluşit chiar formele. Până şi culorile de-abia mai pot să fie ele însele, pierzându-se într-un, greu de definit, gri, prevestitor al întunericului şi morţii trăirilor vieţii. Şi aşa, sub griul plumburiu, ploaia îşi caută vadul spre cei care ploaie aşteaptă, crezând că se vor putea spăla de toate cele adunate din iarnă până pe la mijlocul toamnei. Doar că, din norii plumburii căzând, curăţitoare e doar pentru acei care pot să nu se lase în genunchi sub apăsarea luminii de care chiar şi norii se recunosc învinşi, plecând prin ploi din înaltul pe care şi-ar dori să-l cucerească, pentru a-nstăpâni întunericul peste lume.
Niciodată nu e prea târziu, niciodată este bine să rămână pentru niciodată... N-am învăţat încă să ne lăsăm seduşi de umbre, nici să ne împăcăm cu întunericul. De-am avea curajul să spunem acel niciodată, cel pe care şi-l spun cei care se pregătesc de a scrie cărţii, de care se mai şi ruşinează, cuprinsul, împreună, în clipa de după clipa în care spusa ne-am şi contrazis-o, când înaltul cerulului, înstelat privi-voi, şi pământurile se vor aşeza, statornice, pentru a ne fi sprijin în ridicarea ta, înălţătoare pentru amândoi. Acel, de-ar fi rostit, niciodată, fărămiţîndu-se, aşa cum se va fărămiţa, într-un azi doar de noi ştiut, ce-şi are drum, galopând, spre noi, îşi va da ţie adevăratul drum spre mâine, îmi va da mie încă în semn că totul este adevărat, că se poate şti ceea ce nu se ştie, şi că se poate orice, chiar şi ce s-ar putea crede imposibil.
Umbrele, scai se ţin de toate, dar stau mereu împrejurul celor care caută umbra, fiindu-le teamă, de ruşine, să se arate luminii aşa cum sunt, cu mai multul sau mai puţinul, strâns al vremurilor. Şi toamna le este lor tocmai bună. O ţin ca pavăză şi scut, o ţin ca motiv al tăcerii ce o vor acelor care, văzând, se întreabă dacă nu se în-şeală, cu tot adevărul ce-şi cere dreptul de a nu fi confundat cu minciuna. Fiindu-ţi dovadă a adevărului, de umbră şi de umbre fugind, alegerea-ţi nu se va motiva prin întâmplare, ci prin firescul omenesc, prin voie şi vrere de nestrămutat. Deasupra norilor, ne vei vrea urcaţi, şi urca-vom amândoi.
Era în puterea noastră să ne vrem deasupra norilor, vom spune, aşa cum spunem azi că în puterea noastră este să alegem faptele, lăsând aşteptarea să aştepte orice vrea, pe oricine vrea, oriunde vrea, ştiind-o că sus, deasupra norilor, acolo unde chiar şi de soarele se ascunde pentru a se odihni, tot lumină este, stelele fiind mereu luminătoare depărtărilor, Într-o unime a cugetului şi simţiri, în felul tău, tu, în felul meu, eu, prin chiar mărunta faptă de oameni vom ajunge să fim, prin puterea dorinţei, dincolo de întunericul nopţii, de întunericul lumii, vegheaţi de blânda privire a celor ce-l vor pe om bucurându-se de înălţare, bucurându-se de trăirea ce-l face visător şi doritor de vise împlinitoare.
Limpezite vor fi Cerurile ce în ochii tăi mi se vor lăsa privite şi voi putea să văd porţile lor deschise. Limpezite vor fi Cerurile şi-n lumina înaltului necuprins, ca-ntr-o vie lumină a ochilor, privirile noastre, întâlnindu-se, ne vor regăsi pe noi şi noi, regăsindu-ne pe noi, dorindu-ne, ne vom fi încă o treaptă, şi încă o treaptă de urcare spre mai departe. Şi vor fi tot atâtea câte trebuie să fie, lăsându-se înţelese câte vor fi, prin gândurile ce, pierzându-se de încorsetarea minţii, fiind una cu trăirile, pas de dorinţă, ne vor lăsa dorinţei, ca să putem făptui ceea ce doar prin faptă se face a fi de-a pururi şi pentru totdeauna, acel totdeauna de-a pururi.
Ar fi imposibil să spunem niciodată, privind spre norii toamnei care se înghesuie deasupra lumii ce tot mai tomnatică devine. Dinspre tine lumea se vede în umbră, dinspre mine se vede întunecată. Diferenţe nu sunt, doar cuvintele sunt după cum suntem în sine, ca făpturi. Dar spre aceleaşi înălţimi privim, şi aceleaşi drumuri le ştim. Şi toate, chiar dacă ocol Pământului ar fi să facă, imposibilul posibil n-ar putea face. Calea nu o vom putea ascunde, acum doar, acum încă o mai putem lăsa în adormire sub plapuma necredinţei omeneşti. Dar singură, ca şi cum noi n-am fi, prin noi, ca şi cum doar la ea ne-ar mai fi gândul, se va deschide. Atunci, încă doar mână în mână fiind, vom zvâcni, contrazicând lumea care crede în liniştea toamnei sau cea care se încrede în umbra ei, care poate fi orice, mai ales mască şi paravan. Noi, împotiva a ceea ce unii spun, dorindu-şi spusa altora reală, vom trece un prag, un prag înalt, pragul împrimăvărării sufletului, cel ce se simte dator azi a căuta continuare vieţii în acel mâine ce doar lui i-a rămas în grijă.

vineri, 6 septembrie 2013

Azi încă, înainte de azi

Ai venit, aşa cum deja am spus mai înainte de a te cunoaşte, înainte de a crede tu că numai un gând era de-ajuns pentru a merge pe drumul lung al nemuririi, ai venit, fiind timpul să vii, chiar atunci când, fiind sortită clipa, trebuia să vii, pentru ca toate să se facă şi nimic să nu rămână pentru altădată, un altădată ce ne-ar fi pus în tabăra, mare şi mereu mai mare, a dezertorilor fără scrupule.Ai venit, aşa cum deja spusesem că vei veni, şi, sub acoperişul întâmplării, s-a trecut pragul omenesc al regăsirii.
Atât trebuia să fie, începutul. De ceea ce va urma, de toate câte de trebuinţă trăirii şi vieţii vor fi, tot noi, în acelaşi fel în care ne-am adus în pragul timpului de acum, le vom avea de făcut. Şi ne vom fi noi, în timpuri mereu prezente, dincolo de pretenţiile celor ce se vor găsi să-şi arate pretenţii înspre noi.
Ai venit, eşti... S-a început un drum, unul de-a curmezişul drumurilor pe care, de voie sau de nevoie, cu voie sau fără voie, prin înţelegeri ori prin neînţelegeri, le-ai bătut, dus şi întors, fără să te facă vreunul să mergi până dincolo de capăt, pe unor promisiuni făcute ca ascunzătoare a înfumurărilor şi mândriei. Şi de-a curmezişul fiind, nevăzut încă este, neştiut încă stă, nici vorbe să nu se rostească, nici priviri să nu se ivească, ştiindu-se căutat de dinainte de a se începe, ştiindu-se nedorit de dinainte de a se arăta gândurilor tale, de prea-hapsânii doritori de tine şi de ceea ce eşti tu.
Se lasă seara peste trecut, se ivesc zorii zilei de mâine. Azi trăim în ziua care a început prin trăirea noastră şi stă să aştepte semnul că zorii, care vor veni, nu vor avea de luptat cu ceaţa Trecutul meu a înropat securea războaielor, risipind norii apusului, trecutul tău caută calea păcii, dornic de a privi strălucirea stelelor, fără teama de a nu descoperi pe flori roua binefăcătoare ci bruma îngheţurilor neaşteptate, mai timpurii decât cele ce sunt timpurii, acelea care sunt semnele vremurilor în schimbare şi înnoire. Iar ziua aceasta, ziua dintre zilele trecutului şi zilele viitorului, e mai lungă decât toate celelalte, avându-şi dreptul şi nevoia de a fi atât cât trebuie să fie, spre a se putea duce, liniştită, la odihnă, mulţumită şi împăcată cu ea înseşi, cu rostul şi menirea pentru care n-a fost de nimeni grăbită.
Doar pentru ca timpul să treacă şi toate să se întâmple în legea lumii şi a timpului, chiar şi noaptea s-ar putea să fie prag de început. Dar alfel de noapte, fără somn, fiindcă noaptea de s-ar lăsa pecetluită de noaptea prin care abia ai trecut, s-ar deda la obiceiurile străine de realitatea de care aveai nevoie şi acum, cu migală, pe-ndelete, o faci să fie. Şi nu poate fi orice noapte fiindcă noaptea ori fuge de lumină, ori pune lumina pe fugă, nefiindu-şi, una alteia, dragă. De-ntuneric nu avem nevoie, nici de somnul care ne poate cuprinde în frigul întunericului, nici de mersul de-a buşilea, în căutarea dorinţei noastre de noi, de nemurire şi de înălţare.
Te-a prins în braţele ei o rază de lumină, ea a fost tainic sfătuitor şi alegerea drumului ţi-a fost fără teama de necunoscut. Ţi-a dat puterea de a spune, fără opreliştile minţii, ceea ce trebuia spus, ţi-a dat curajul de a aduce din orizonturi, aproape, ceea ce trebuia adus ca să poată fi trimis în pustietatea care i-ar fi fost mai nimerită decât cotlonul amintirilor. Iar acum, chiar dacă mai simte împotrivirea obiceiurilor, îţi deşartă tolba de rătăciri căutătoare de căi drepte şi uşoare. Ca să poată încolţi sămânţa rodului, pământurile, de lumina primăverii se lasă cuprinse pentru ca putregaiurile să ardă, pentru ca lumina să le usuce cenuşa pe care vânturile să o împrăştie. Lumina zilei de azi, acest încă azi înaintea lui azi, cel nedorit de cei ce ţi-l ştiau sortit, cel căutat spre a fi furat de cei care sunt nevolnici în a şi-l avea pe al lor, pe tine, spre rodirea menirii tale, te duce, şi îţi redă dumnezeirea născătoare de adevăr nepieritor.
Suntem încă în ziua de azi şi lumina, se vede, te-a cuprins cu totul. Lumină eşti şi luminezi. Poate încă nu poţi străpunge dincolo, şi se prea poate, să nu te poţi obişnui cu lumina, care din tine spre alţii pleacă, până ce nu se vei trece prin timpuri ale trăirilor, de soroc şi de reîntoarcerea în lumea aceasta, cea pe care, şi pentru tine va trebui să o privesc, mai mult decât o făceam şi chiar mai mult decât o fac acum, cu mult mai multă luare aminte, desluşire şi înţelegere. Se prea poate, fiind rostuit aşa pentru ca nici un alt necunoscut, din minte de om stârnit, uragan, să nu-ţi mai încrunte privirea sau să-ţi biciuiască seninul trăirilor bucuriei şi dorinţei.
Din amintirea ultimei tresăriri, între cei ce moartea nu o vor mai putea vreodată cunoaşte, ai ales să mergi. Pe când clopotarii, grăbiţi, se vorbeau şi se tocmeau despre cum şi cât vor trage de sforile ce fac lumile să se întrebe ce viforniţă din depărtări se apropie, ţi-ai ales să fii cea care dă de ştire că niciodată nu e prea târziu a căuta şi regăsi însemnul începutului. Aşa s-a coborât lumina în visele tale, aşa a pătruns în gândurile tale. Şi fiind în sine gând al tău, eşti acum trăitoarea ce a supravieţuit întunericului. Prin lumea îngerilor deja de tine se vorbeşte, şi se ştie cum vei fi cea care, la poarta Cerurilor, într-un ceas de taină, iernatic, vei fi cea care va putea să vadă raza de lumină prevestitoare, prin tine pe Pământ coborâtoare.