duminică, 28 aprilie 2013

Pe drum vii, ca să fii...

Se-apropie clipa! Sunt tot mai multe semne care mi te-arată pe drum, mi te-arată prin preajmă. Când soarele-şi deschide ochii îl văd privindu-te şi nu mă mai îndoiesc de visul nopţii care mi te-aduce într-un prezent care-şi aşteaptă faptele ca să se poată delimita de orice nălucire, ori visare, ori gând înşelător, făurit de somn, întru liniştea-mi necesară şi împăcare deşartă cu realitatea fără sensuri.
Destule, acum, faţă de cum eram în timpurile prin care am trecut, ştiu. Ştiu, şi mai ştiu că, de-mi place sau nu-mi place, de vreau sau nu vreau, şi datoriile şi obligaţiile fac parte din mine, dintotdeauna şi pentru totdeauna. Că trebuie să dau, sau că trebuie să primesc, este tot una, vor merge mai departe dacă aleg să merg mai departe ca şi cum aş fi şi orb şi surd. Orbul de nu vede, aude, surdul de nu aude, vede, iar dacă nici auzului şi nici văzului nu li se caută înţeles, în calea mersului se pun piedicile şi împiedicat e mai greu să se meargă, dar o piedică poate doborî la pământ un uriaş. Eu toate astea le ştiu, nu ştiu însă dacă şi tu le ştii, însă tot e ceva sigur: cineva, ceva, pe toate le rânduieşte ca, atunci când vei fi venită, nici plecarea mea, nici plecarea ta nu se va mai putea întâmpla. De-atunci, mult timp, multe vremuri, şi până la sfârşit, e dat să ştim că toate sunt date pe mâna prea rarului împreună.
Dinspre răsărit şi dinspre departe, îţi bat drumul, paşii către mine. Şi nici n-ar putea fi altfel, eu sunt la marginea lumii, dincolo, câţiva paşi mai încolo e abisul nopţii fără de sfârşit. Eşti încă acolo de unde se vede, pe sub pleoapele întunericului, la mine, soarele care mai zăboveşte atât cât să mă privească în ochi şi să-mi spună despre drumul pe care ţi-l vezi deja, înspre depărtarea ce ne-apropie, întru început pentru tine, întru continuare pentru mine, întru împlinirea ta, întru nemurirea mea.
Ţi-s paşii pregătiţi de drum, aşteaptă doar timpul care îi trebuie soarelui acelor zile, în care mai am nişte fapte de făcut, să apună. Sunt singurii care ştiu, bine, foarte bine, când va fi acea zi. În grija lor am lăsat chiar şi timpul, nu-i număr nici zilele, nici orele, eu număr doar faptele care au rămas să-şi aştepte realitatea, şi oamenii. Ştiu şi faptele, ştiu şi pe cei ce-s, ca şi mine, datori acelor fapte, şi mai ştiu că împreună, doar împreună ne putem plăti datoriile.Le ştiu şi unii dintre ei, dar ca mulţi alţii, temători, stau şi privesc balanţa pe care tot ei o lasă împovărată de aşteptare. Ai putea şi tu să le ştii, dar tu ţi-ai îmbrăcat haina adevărului şi singura faptă, ce, fără îndoială, ştii că-ţi aduce Cerurile la picioare, e mersul drumului până când vei spune că tu eşti şi-ţi voi spune că eu sunt. Şi de dincolo de primele vorbe, priveşti deja întâiul apus şi întâiul răsărit al zilelor ce-şi vor pune amprenta pe un prezent mereu tânâr şi fără gânduri de sfârşit.
Te-ai născut cu toată povara adevărului, cu deplin înţeles al legii şi rostului pentru care suntem ceea ce suntem şi nimeni nu are dreptul să schimbe ceea ce a fost scris şi pecetluit, şi păstrat cu grijă de cei ce veghează ca ceea ce e lăsat să fie, să se împlinească. Ştiind nu doar rostul altora, rostul, ştiindu-ţi şi rostul tău, teama de a învârti roata vieţii, aşa cum se cade, chiar dacă alai de vorbe şi nori de priviri plecate din gândul de a-ţi tăia avântul, se pregătesc să-ţi pună piedici, ori să te aducă înapoi, la a avea deja de toate, stă prin preajmă-ţi, dar nu se înfruntă cu hotărârea şi puterea de a te respecta, pe care, şi cei buni, şi cei răi, şţiu cei care pot să ştie, simt cei care nu au cum şi de unde să ştie, ţi-ai primit-o ca dar şi har, ca răsplată pentru motivul pentru care ai cerut să vii, văzând ce mi se pune la cale, atunci când doar începuse să se mişte tăvălugul la care nu doar unul puternic s-a pus să împingă.
Întorşi sunt toţi, fiecare împotriva oricui şi toţi împotriva tuturor. Ceea ce erai, nu cu mult timp în urmă, dădea speranţe. Ceea ce eşti, la fel ca şi atunci, acum e văzut, tocmai de acei care despre speranţe şi putere vorbeau, îţi cer să fii altfel, negându-şi vorbele şi, rostind cuvinte grele te neagă şi-şi neagă până şi credinţa. Doar a-tât ţi-ar fi de-ajuns să ştii încotro şi cum merge lumea cu spatele spre înainte şi de ce de atâtea ori se aud răcnete şi se simte pământul tremurând. Ar fi de-ajuns dar sunt mai multe care ţi-arată şi ţie în ce lume mi-i dat şi mie să îmi trăiesc faptele, prin ce lume îmi duc paşii pentru a ajunge să fiu liber de toate trecuturile, ca să poţi să vii.
Eşti şi acum aceeaşi, cea care de la-nceputuri ai fost. Ai ales să nu alegi, puţini se întreabă de ce, mulţi îşi dau coate şi i-auzi în spatele tău pufnind în râs, motivul fiind firescul întâiului pas ce tu vrei să ţi-l dăriuieşti plin de adevărul trăirilor iar ei cred că trebuia deja să fie, oricum ar fi fost. Şi mia ştii că miraţi ar fi de paşii tăi se pregătesc pentru ca tu pe drum să vii ca să fii întregitoarea întregului ce nu pot fi eu, de unul singur, să ştii că eşti jumătatea întregului ce singură nu poţi fi. Se-apropie clipa, se simte şi prin puterea celor ce mă ţin să nu fiu făptuirorul faptelor pe care chiar şi timpul le aşteaptă.

duminică, 21 aprilie 2013

Între alegere şi destin

Rău este răul ce se abate pe la noi, sau cel care vine trimis de alţii, sau făcut de alţii împotrivă-ne. Dar singurul rău, care nu are măsură a răului, este cel ce vine din noi, cel pe care, cu bună ştiinţă alegem, fără să avem înţelepciunea de a sta şi a gândi ceea ce va urma. Este răul cel mai desfrânat şi nu se dă bătut în faţa nicicui, nu se plânge niciodată că poate fi neputincios, niciodată nu e mai slab decât noi, niciodată nu se vrea a ni-l vedea potrivnic. Nicidecum nu-l putem contrazice, totdeauna se va zbate în noi, lovind tot ce-i iese în cale, pentru a ne pune în cârcă toate cele care, chiar şi pe noi, pe alţii fără discuţii, ne fac să-i dăm dreptate şi să ne arătăm supuşi lui. Şi, pe deasupra nu îi e de ajuns ce face din noi, mai deschide poarta şi pentru oricare rudă de-a sa. Cu ele împreună, fără să-i mai pese de nimic, ne duce acolo unde nimeni nu-i mai poate sta în cale, în clipa când este proclamat, incontestabil, învingător.
Am trecut şi eu prin curtea lui, sunt pe deplin cunoscător a multe din cele ce le poate face, ştiu cum este să treci pe puntea dintre trecut şi viitor, căutând prezentul. Ba chiar ştiu că te întrebi ce ţiitori trag de tine să nu te arunci în gol, de fiecare dată când, din Ceruri coboară nori grei care te apasă şi apasă valurile de ceaţă înspre orizontul dinspre care te aştepţi să mai răsară şi soarele dimineaţa, şi luna seara şi, târziu după miezul nopţii, luceferi care să-ţi dea de ştire că poţi să spui, iarăşi, ceea ce ai de spus, să poţi să faci, iarăşi ceea ce ai de făcut, să fii, iarăşi ceea ce ai fost şi ceea ce acum eşti. Ştiu cum se abat privirile din calea ploilor şi cum ochii abia se deschid, voind să adoarmă, simţind gerul viscolului...
Matrapazlâcuri multe se fac peste tot. Aproape nu are nici o valoare viaţa, când cade pe mâna celor care sunt samsari de suflete. Pentru cei care otrăvesc minţile, viaţa este un circ în care toţi sunt bufoni, dragostea o mare bufonerie, bună pentru a distra pe cei ce mai au nevoie de a ieşi din cotidian, iar iubirea o simplă rătăcire, da-că nu e cu bună ştiinţă întru judecată, ori o faptă care aduce un grav prejudiciu existenţei după legi, reguli, norme şi regulamente bine, şi cu deosebit interes, stabilite, spre folosinţă şi necesitate generală. De la matrapazlâc până la învăţătura că nici rău, nici bine, nu există, că astea-s doar închipuiri sau făcături ale minţii omeneşti, ori că totul nu este decât o răsplată a ceva făcut cândva, neştiut, în vreun fel, când, nu-i decât un pas, mic, parcă de neluat în seamă, pas pe care l-au făcut mulţi, sârguincioşi, foarte mulţi în lipsa ori-ărei preocupări de a cunoaşte mai mult.
Orice s-ar spune, orice-ar fi, repede se coboară, greu se urcă, repede se cade, repede se decade, şi nu se ştie nicium ce va fi să urmeze. Cât de uşor pare că e la coborâre, pe atât este de greu la urcare. Mulţi coboară nu doar spre adâncurile prăpastiilor, dar se coboară până prin peşteri, unde este mare-nghesuială, unde se caută frumuseţi ascunse, puţini se vor să urce pe crestele luminate aproape zi şi noapte, de soare ori de stelele care până la atingerea cu mâna coboară. Însă toate poveştile despre frumuseţile trărilor lumii poartă în ele seninul şi lumina înaltului şi nicidecum tainele ascunzătorilor despre care nimeni nu se pune să povestească, doar cei care au curajul să se teamă de îngheţul ce, căutând, i-a cuprins, de mersul de-a buşilea, de noroiul lipicios care până şi ochii i-a lipit, făcându-i să-i ţină închişi. Multe semne ale înfrigurării şi înfricoşării se văd pe chipul oamenilor... Mulţi se tem să se spele în apa pâraielor limpezi, crezând-o rece. Pentru mine asta e dovada că poveştile lor despre izvoarele înalturilor sunt doar învăţate, însă neştiute.
Nu-i răul mai mare, oricât ar fi de rău, decât ne spunem noi că este, decât îl facem noi să fie. Ca nu cumva să nu fie adevărat, oricât ar fi de mic, căutăm cu lumânarea spicele grâului treierat cu ani în urmă, ca să nu zică nimeni că ne-a ferit sărăcia, ne arătăm zgâlţâiţi de friguri, ca nu cumva să se spună că ne lăfăim şi ne-mbrăcăm după regulile celor mai sfinţi decât apostolii, doar ca să fim văzuţi în splendoarea jocului de-a credinţa, ne plângem de neînţelegerea celor cărora le vrem binele, şi arătăm că le gândim binele, ca să nu se spună că suferinţa ne este a noastră, închipuită, ori ca rod al neacceptării celorlalţi ca fiind ei şi neputând fi noi. Şi atunci cum să dormim, dacă nu ne-am trezit, şi cum să ne ia cineva drept oameni, când tocmai noi ne dorim să trăim ca oamenii, jinduind mereu, şi mereu, la onoruri oricâte, oricând, oriunde?
A alege între rău şi bine stă la îndemâna oricui, dar nu este uşor, nu se face aşa cum se poate alege unei haine de altcineva făcută, măsura potrivită. Haina, dacă este prea mare se mai poate îndrepta, chiar şi pe cea mai mică omul, uneori, şi-o poate face să fie bună, şi-o poate potrivi. Dar omului îi vine greu să aleagă între ceea ce vede şi ceea ce el şi-a ales şi-a cerut! Omului îi este greu să renunţe la ceea ce îşi doreşte, fiindcă îi este greu să vadă ceva la el ca fiind greşeală. Acum stai în cumpănă şi încă te întrebi dacă mergi pe mâna ta, sau ai timp să alegi... Stai mai bine în cumpănă, şi mai apoi întreabă-te... Răspunde-ţi apoi, de-ţi găseşti răspunsul...

miercuri, 17 aprilie 2013

Senin şi purpuriu...

Lasă-ţi în urmă trecutul, lasă-l, şi pregăteşte-te să trăieşti bucuria dăruirii, ca început al celei care va fi a vieţii. Lasă-ţi aşeptările să aştepte şi nu te mai da pe mâna gândului care vrea să se arate simţitor. El te face să crezi şi să spui că simţi ceea ce el, adunând la un loc dorinţele tale, te convinge să-i laşi să ia locul tău, tu cea care te ştii pe ti-ne mai bine decât el, care nu ştie mai mult decât să judece cu măsurile pe care tu i le-ai dat, de multe ori uitând de tine.
Opreşte-te, treci dincolo de hotarul faptei fără de care nu-ţi vei readuce puterea de a crede în tine fără să cauţi drumul vorbelor altora, ştiind că au fost aproape, mai totdeauna, de realul unor zile pe care ţi le-ai ştiut ca motiv de teamă. Opreşte-te şi ia aminte la sacul gol care nu se umple singur când ţi se dau bogăţii pe care le poţi avea dacă nu pui odihnei preţ mai mare decât a ceea ce ţi s-a dat. Dacă ştii, şi eu nici nu mă îndoiesc de asta, cine dă, nu uita că nu cade nimic din cer, toate prin alţi oameni se dau. Tu poţi alege pe oricine să fie cel ce îţi aduce, dar e alegerea ta, nu te poţi plânge dacă va veni cu sacul plin de baloane umflate care se şi sparg la prima atingere.
Recroieşte-ţi haina cuvintelor cu care vorbeşti despre tine, cea de acum, cea de altădată, ca să nu te surprindă clipa care, în cale ieşindu-ţi, te va întreba, fără să aştepte răspuns, dacă ştii când răsar stelele care-ţi poartă noroc. Recroieşte-ţi hainele în care te vei îmbrăca, trăind bucuria. La orice sărbătoare chiar şi Ceru-i purpuriu, şi spre răsărit şi spre apus. În roşu te vei îmbrăca, culoarea celor care merg pe drumul victoriei şi înving piedicile vieţii, fără să se întrebe dacă-i vrea cineva învingători. Îţi va fi de ajuns să vrei să trăieşti fără să te laşi judecată de propriile-ţi gânduri, punându-ţi opreliştea dată de măsura făcătorilor de legi întru folosinţă personală, dorindu-şi doar pentru ei ceea ce toţi, e firesc, să aibă, la încercare. Şi să fugi şi de judecata întrebărilor tale, căci nu sunt decât roiul de trântori care te vor la mâna lor, fără să le pese că sărăceşti de toate cele omeneşti.
Eu, de ceva vreme, nu de ieri, nu de azi, nicidecum de acum, îţi spun, mai printre rânduri, despre timpuri, despre vreme, despre vremuri şi despre tine. Şi nu mi-ar fi teamă să ţi le spun ca pe o poveste despre ceva ce e deja întâmplat, teamă îmi este că vei începe să pui în balanţă trecutul, prezentul şi viitorul. Şi cum balanţa nu le poate cuprinde pe toate trei deodată, n-ai putea cântări bine.Despărţite au greutate diferită, ba mai grea, ba mai uşoară. Aşa, când ar fi să ajungă să se întâlneacă toate trei, spre a deschide poarta, cu patru încuietori nu s-ar putea desfereca doar cu cheia adusă de cel trimis cu daruri ţie. Doar cele patru chei, împreună, doar împreună, pot desface legătura ce simţi că te ţine în loc.
Dacă acum te-aş întreba ce motiv ai avut să-ţi pui gândul pe fugă pentru a-ţi găsi răspunsuri la întrebările care ţi s-au pornit despre cum va fi, când va fi, ce va fi, mi-ai putea răspunde, fără să cauţi apărare, să cauţi să accept negarea ca pe ceva normal şi firesc? Ţie ţi se pare firesc să încerci apa izvorului de munte ca nu cumva să te frigă, dar când vei simţi că nu-i decât rece şi udă, nu mai este aceeaşi apă care ţi-a mângâiat degetele şi nu îţi va fi de nici un folos. O vei tot încerca-o, dar niciodată setea nu ţi-o vei putea potoli, nebând-o. Acea vară cu apusul plin de roşul focului, asemenea ţie, ori acea toamnă cu frunze asemenea hainei ce o vei purta-o, nu va sta să aştepte încercarea ta. Vine pentru că trebuie să vină, nu vine pentru că o vrei tu, nici pentru că altcineva, dorindu-ţi grabnic împlinirea, o cheamă.
Aminteşte-ţi acel timp în care şi cerul şi pământul se învârteau ameţitor de nu mai ştiai nici dacă soarele răsare tot de acolo de unde, şi pentru tine, ca pentru toţi, răsărea. Şi-ţi amineşte greutatea cerului, plin de nori negri, ce o simţeai pe creştet şi pe umeri. La fel, şi cerul şi pământul se vor învârti, doar că nu vei mai ameţi împovărată, nu-ţi vei mai vedea picioarele înglodate, ci vei voi să zbori spre cerul tot mai înalt şi senin.
Numără, dacă vrei, încet şi pe-ndelete, zilele ce-au rămas. Dar începe cu începutul, ca să poţi să numeri, din când în când, în loc de una mai multe. Graba strică treaba, mai mare bucurie vei avea dacă te vei gândi că până departe e mult şi te vei trezi că era la un pas de tine, dar mult te vei depărta de vei voi să fie toate, mâine, la doar o privire fugară de tine. Numără, senin şi purpuriu va fi cerul de vei vrea să nu pui pietre de moară la gâtul faptelor pentru a le îneca în mocirla judecăţii pe care te vei gândi că ţi-o vor face alţii!
Altădată a fost altă dată, acum va fi începutul pe care l-ai vrut la început! Te vei arăta, într-o dimineaţă ca nici o alta din cele pe care le ştii. Te vei întreba atunci dacă oglinzile în care te-ai văzut te arătau pe tine sau pe altcineva, cea care crezuse în certitudinea incertului, cea care nu-şi mai putea întâlni privirea, crezând-o pierdută în zbaterile trecutului care a zdruncinat temeliile încrederii. Numără... aproape-i clipa!

miercuri, 10 aprilie 2013

În nopţile noastre

Multe sunt cele ce mi le amintesc din viitor... Îmi iau dreptul de a vorbi despre ele, fără frică de cei care nu s-ar da în nici un fel, la o parte, din calea adevărului altora, ţinând morţiş să-l neadeverească... Îmi iau acest drept, pentru că, în marea lor iubire de ceea ce văd, simt, aud sau pot avea, ei nu se lasă se-duşi de ideea viitorului... De aceea, ca despre nimic din lumea aceasta, despre tine vorbesc, fără să mai am teamă şi fără să îmi aplec urechea la cele ce mi le pot, în spate, auzi...
Şi îmi amintesc de toate vorbele ce în juru-ne vor veni, ca şi iataganele, din toate părţile. Se vor rostogoli pe toboganul zilei ca să ne scurteze nopţile, ca să fure ceea ce nu se poate spune că a fost furat, nefiind decât timp al faptelor trăite dincolo de ceea ce se ştie, dincolo de ceea ce se vede ori se aude, dacă ar putea sta cineva să asculte, ori să privească spre a şti. Mereu vor întoarce pe toate feţele viaţa mea, fericindu-se că vor găsi câte o amintire care să mă dea de gol ca nevoitor a îmbătrâni. Căci de toate celelalte, ştiitoare fiind, îi ştii şi pe toţi care vorbesc pe după colţurile ce le vor da de fiecare dată, întâlnindu-ne. Înspre tine, găsindu-ţi obiceiuri, motive şi dorinţe scornite de neîmplinitele lor aşteptări, obsesii şi fantezii, îşi vor ţinti, de câte ori vor putea, şoaptele şi zâmbetele îngropate în înţelesurile ce de toţi le-ar vrea ştiute.
Mi-amintesc însă şi începutul nopţilor pe care, dorindu-ţi-le, grabnic le vei face să devină timp de regăsire al drumului pe care înaintarea e dorinţă şi întoarcerea o amintire dorită a fi repede uitată. Nevenind cu nimic din trecut, nimic nu va fi repetat, toate vor fi început şi pornire a năzuinţelor ce au stat să aştepte un adevăr mai mare decât chiar existenţa noastră. Au stat să aştepte nu un om, nu o anume faptă, nu o răbufnire, nu o clipă de rătăcire, aşa cum vei auzi în spate spunându-se, ci zilele, nopţile, faptele şi urmările care destinului le erau, de dinainte de a exista noi, cunoscute. Cu tot acest întreg trecut, doar de visele, trăirile şi privirile-ţi spre continuare înţeles, vei pune piatra de temelie durabilităţii vieţii.
Cum se întâmplă în toată viaţa omului, s-ar fi putut crede întâiele nopţi ca fiind ale începutului, pline de căutări prinse în năvodul dorinţelor, dar nu doar crezutul, pe pragul anilor, şi-au lăsat, şi-au lăsat mândria, recunoscând un adevăr pe care mai nimeni nu-l mai credea fiind al oamenilor. Căci mereu, altfel, era să fie ca primul pas al încrederii şi speranţei în cei ce vor urma. Şi prin altfelul firesc, ceva ca o uitare, le făcea pe totdeauna ca mereu întâiaşi dată, la fel, şi mai mult decât la fel, de împlinitoare.
Pentru cele ce se pot spune, se găsesc destule cuvinte ca să poată fi spuse, pentru cele ce se trăiesc nu-i uşor, nici la îndemână, ba chiar e imposibil, cuvintelor să ai vad potrivit de a arăta cuiva, şi imposibil pentru a afla netrăitorii, adevărul care face ca nemurirea să nu fie doar un gând, o dorinţă, ci să fie trăită, adunând în ea vieţi care au fost dar şi din cele ce vor fi. Când şi tu vei lăsa povestea să fie auzită de cei ce vor veni în urma noastră, atunci vor şti cum, în nopţile noastre, prin fapte la fel ca ale altora, dar înaripate de speranţa înălţimilor din tine, amândoi, împreună, am privit, printr-o singură privire, lumea de la un capăt la altul, învăţând, unul prin celălalt, din toate, luând, pentru timpul faptelor în faţa tuturor, esenţele adevărului ce clocoteşte în tot ceea ce aici are viaţă. Şi se va şti atunci, cum, prin tine în acele nopţi, au fost dorinţă şi apoi adevăr al vieţii, tot ceea ce viaţă a urmat să aibă, mirând pe cei care voiau şi pe cei care nu voiau, pe cei care nu se îndoiau dar mai ales pe cei care puseseră pariu, îndoindu-se, pe nerodire.
Întâiele nopţi, ştiindu-se precum toate cele ce vor urma, se vor defini prin începuturile care, asemănându-se de fiecare dată cu ele însele doar prin puterea de a reda clipelor graba de a se voi faptă, te vor arăta frumoasă ca şi povestea din care te-ai coborât a fi reală, poveste de mulţi auzită, căutată în văzul tuturor dar chiar şi prin cotloanele care ar putea, e drept, să o ascundă. Semn de biruinţă asupra timpului pierdut de mine-n căutări eşti, şi, ivită din seninul întâmplărilor şi umbletului regăsirii, vii pe drumul de azi, pecete să pui orizontului care mi-e senin în visele care mi te arată de fiecare dată, după visele care îmi dau înţeles faptelor din trecutul care pune grea povară pe un prezent ce trece, încă încet, spre trecut, pentru a nu mai fi.
Nici o vorbă nu va voi, destul de mult timp să tacă. Cu tot veninul pus cu gând de a se şti adevărat motivul lor, de adevăr nu se vor putea nicicum atinge. Cu toată îngrămădirea lor, care te vor vrea pusă la zid, şi vor încerca să-mi pună în faţă întrebări care să te lovească precum pietrele, niciodată nu vor fi, nici serile, nici dimineţile şi nici nopţile noastre pleavă în ochi. Viaţa se bate cap în cap cu cei care vor să o pună la zid şi viaţa, nici în clin, nici în mânecă neavând cu lumea ce înzideşte adevărul, spre a se mândri cu ceea ce zi de zi construieşte din nisip, le va arăta obrazul. Noi, în zilele de după fiecare noapte, vom fi aceiaşi şi niciodată altfel decât povestea ce seamănă cu tine.

duminică, 7 aprilie 2013

Deloc altfel, despre noi

Ca niciodată până acum, altfel decât tot felul meu altfel de a spune despre unele sau despre altele, cuvintele-mi iau, fără să le pese de mine, înţelesurile pornirilor pe care abia le ţin în frâul gândurilor, şi pleacă spre tine lăsându-mă un privitor în lungul şi-n latul drumului din urma lor. Poate aşa vor să mă facă să înţeleg că multe se spun altfel, altele doar altfel trebuie spuse, dar mai sunt şi unele care nu pot sta sub umbrela înţelesurilor care ies, mai târziu, când este nevoie, la iveală, spre a fi de folosinţă. Poate aşa vor să mă facă să înţeleg, poate aşa vor să mă facă să văd viaţa, dacă mai era nevoie, cu ceea ce, scris fiind, în frunte se poate citi, dar şi cu ceea ce e scris, dar nu este încă uşor de citit. Poate... dar în mod sigur nu mă mai lasă pradă îndoielilor, fiind dovada că timpul care a rămas este tot mai puţin, că e deja ştiută, de cel care poate privi şi dinspre mâine spre azi, ca întâmplată în fapte, trăiri şi simţiri.
Acum, în tot jocul haosului, a legilor care sunt stăpânitoarele totului întreg, mărginirilor şi nemărginirilor, doar clipa a rămas definită şi de incertitudini, nu însă şi existenţa ei. Nici conjuncturi, nici idei năstruşnicie, nici gând de om potrivnic, nici focul, nici apa, nici pământul, nici furtuna, din Ceruri, ori de pe Pământ, ori din adâncurile întunericului, nici moartea, nu o poate opri, fiind viaţă şi dătătoare de viaţă, prin tot şi cu tot ceea ce, dintotdeauna a avut, are şi va avea, trăirea deodată, simţirea înălţătoare şi nemaiînfrînarea faptelor doritoare de adevăr izbăvitor.
Mă poţi simţi, te pot simţi, mă poţi atinge, te pot atinge, eu, ca tu să te înalţi, tu ca eu să nemuresc. Îi suntem datori Cerului, dar înainte de toate vieţilor noastre, cu zvâcnirile pierdute printre faptele lumilor care ne-au împins, atunci fără întoarcere, acum cu sens de prag, spre meazăzi, în plină zi, spre apus, în plină noapte. Atunci a fost, cum deja ştii şi tu, ştiu şi eu, că vom trăi pe acum, atunci s-a lăsat pe mâna lui altădată, acum e mână în mână cu totdeauna. Şi totul se apropie fără să ne întrebe, fără să stea să aştepte o altă zi, acea zi pe care gândul şi-o arată sieşi ca dorinţă, sperând şi crezând să se arate învingător, însă nu prin el, ci prin noi. Dar şi aşa, înălţător, se teme, ştiind de ce, de înfrângerea care l-ar face pe totdeauna supus şi i-ar tăia elanul de înainte-mergător la bine şi prevăzător la rău.
Erau cândva nopţi, erau cândva zile, erau câmpuri cu flori şi păduri ce creşteau spre a ocroti înariparea şi a da avânt speranţei care păstra cu sfinţenie îngemănarea simţirilor prin faptele ce repuneau în drepturi întregul, prin acel mereu dute-vino coborâtor de îngeri din Ceruri spre a duce Oameni în Ceruri, împuternicindu-i cu drepturile ancestrale de a primi coroana sau chiar sceptrul, care şi azi, ca întotdeauna, dar tot mai rar, doar cei ce dăruiesc dăruindu-se, fără condiţii şi aşteptări de măruntă plată omenească, îl primesc, având semnul nemuririi încrustat în privirea care taie munţi şi despică ape spre a găsi drumul drept. Erau atunci, aşa ni se vor reda nouă, spre a lega nodul vieţilor şi a pune pod peste timp, amintindu-ne pe noi.
La timpul lor, sensurile nedesluşite se lasă cunoaşterii celor care, de peste timpuri, şi-au lăsat-o moştenire pentru ziua în care trebuie să redevină realitate absolută, contradictorie, după înţelesurile mărginitoarea ale gândului, realităţii născătoare a întâmplării. Până atunci e mai rar ştiută, mai tot timpul neştiută de cei care pot vorbi, celui care azi doar din cuvinte îşi întregeşte cunoaşterea, omul. Însă e pe deplin ştiută tocmai de cele ce au fost şi cândva şi se vor găsi să fie tocmai la locul şi timpul faptelor. Necuvântând, dă gândului, ivit din neant, puterea de a se rosti, amintindu-le în dorinţe ce, uneori, chiar şi pe el, nu doar pe om îl fac să tresară ca şi cum toate ar fi o amintire.
Iată, deci, cuvintele sunt rostite. Şi le-ai rostit tu, fără să mai ai puterea de a te opri ca să le afli înţelesuri ori să le cauţi alte înţelesuri. Le-ai adus din trecut în prezent. Şi primei nopţi în care va fi lumină în juru-ne atât cât să-ţi văd zvâcnirile şi atât cât să-mi vezi bucuria, urma-vor şi nopţi, şi zile, şi va fi să înmugureşti şi să-nfloreşti, înnobilând puterea adevărului, lăsând viitorului pecetea ta nemuritoare.
Aşa va fi, cum a mai fost, să-mpreunăm puterile din noi, împreunaţi dintr-o dorinţă care s-a născut cândva, cu noi, şi-apoi în noi, prin noi, fără să o fi ştiut şi fără, lumeşte şi trăind, să ne fi ştiut. Ne-a adunat de prin rătăciri, ne-a adunat din margini de lume să ne putem iarăşi dărui bucuria zilelor, a nopţilor, a pădurilor, a câmpurilor cu flori, a întâmplării şi a rodirii, a înălţării şi nemuririi, a toate câte ne-am lăsat ca datorie acelui timp ce a fost, acelui timp ce şi-a dorit să-l trăim ştiind şi cunoscând împlinirea prin faptele de atunci, aceleaşi ce abia aşteaptă iarăşi să fie, nepăsătoare la vorbe sau priviri. Aşa va fi, nici nu încape îndoiala în socoteala timpului, ştiind că-şi are şi el, în tolbă, ca promisiune de onoare a viitorului, pe acel “a fost”...