vineri, 6 septembrie 2013

Azi încă, înainte de azi

Ai venit, aşa cum deja am spus mai înainte de a te cunoaşte, înainte de a crede tu că numai un gând era de-ajuns pentru a merge pe drumul lung al nemuririi, ai venit, fiind timpul să vii, chiar atunci când, fiind sortită clipa, trebuia să vii, pentru ca toate să se facă şi nimic să nu rămână pentru altădată, un altădată ce ne-ar fi pus în tabăra, mare şi mereu mai mare, a dezertorilor fără scrupule.Ai venit, aşa cum deja spusesem că vei veni, şi, sub acoperişul întâmplării, s-a trecut pragul omenesc al regăsirii.
Atât trebuia să fie, începutul. De ceea ce va urma, de toate câte de trebuinţă trăirii şi vieţii vor fi, tot noi, în acelaşi fel în care ne-am adus în pragul timpului de acum, le vom avea de făcut. Şi ne vom fi noi, în timpuri mereu prezente, dincolo de pretenţiile celor ce se vor găsi să-şi arate pretenţii înspre noi.
Ai venit, eşti... S-a început un drum, unul de-a curmezişul drumurilor pe care, de voie sau de nevoie, cu voie sau fără voie, prin înţelegeri ori prin neînţelegeri, le-ai bătut, dus şi întors, fără să te facă vreunul să mergi până dincolo de capăt, pe unor promisiuni făcute ca ascunzătoare a înfumurărilor şi mândriei. Şi de-a curmezişul fiind, nevăzut încă este, neştiut încă stă, nici vorbe să nu se rostească, nici priviri să nu se ivească, ştiindu-se căutat de dinainte de a se începe, ştiindu-se nedorit de dinainte de a se arăta gândurilor tale, de prea-hapsânii doritori de tine şi de ceea ce eşti tu.
Se lasă seara peste trecut, se ivesc zorii zilei de mâine. Azi trăim în ziua care a început prin trăirea noastră şi stă să aştepte semnul că zorii, care vor veni, nu vor avea de luptat cu ceaţa Trecutul meu a înropat securea războaielor, risipind norii apusului, trecutul tău caută calea păcii, dornic de a privi strălucirea stelelor, fără teama de a nu descoperi pe flori roua binefăcătoare ci bruma îngheţurilor neaşteptate, mai timpurii decât cele ce sunt timpurii, acelea care sunt semnele vremurilor în schimbare şi înnoire. Iar ziua aceasta, ziua dintre zilele trecutului şi zilele viitorului, e mai lungă decât toate celelalte, avându-şi dreptul şi nevoia de a fi atât cât trebuie să fie, spre a se putea duce, liniştită, la odihnă, mulţumită şi împăcată cu ea înseşi, cu rostul şi menirea pentru care n-a fost de nimeni grăbită.
Doar pentru ca timpul să treacă şi toate să se întâmple în legea lumii şi a timpului, chiar şi noaptea s-ar putea să fie prag de început. Dar alfel de noapte, fără somn, fiindcă noaptea de s-ar lăsa pecetluită de noaptea prin care abia ai trecut, s-ar deda la obiceiurile străine de realitatea de care aveai nevoie şi acum, cu migală, pe-ndelete, o faci să fie. Şi nu poate fi orice noapte fiindcă noaptea ori fuge de lumină, ori pune lumina pe fugă, nefiindu-şi, una alteia, dragă. De-ntuneric nu avem nevoie, nici de somnul care ne poate cuprinde în frigul întunericului, nici de mersul de-a buşilea, în căutarea dorinţei noastre de noi, de nemurire şi de înălţare.
Te-a prins în braţele ei o rază de lumină, ea a fost tainic sfătuitor şi alegerea drumului ţi-a fost fără teama de necunoscut. Ţi-a dat puterea de a spune, fără opreliştile minţii, ceea ce trebuia spus, ţi-a dat curajul de a aduce din orizonturi, aproape, ceea ce trebuia adus ca să poată fi trimis în pustietatea care i-ar fi fost mai nimerită decât cotlonul amintirilor. Iar acum, chiar dacă mai simte împotrivirea obiceiurilor, îţi deşartă tolba de rătăciri căutătoare de căi drepte şi uşoare. Ca să poată încolţi sămânţa rodului, pământurile, de lumina primăverii se lasă cuprinse pentru ca putregaiurile să ardă, pentru ca lumina să le usuce cenuşa pe care vânturile să o împrăştie. Lumina zilei de azi, acest încă azi înaintea lui azi, cel nedorit de cei ce ţi-l ştiau sortit, cel căutat spre a fi furat de cei care sunt nevolnici în a şi-l avea pe al lor, pe tine, spre rodirea menirii tale, te duce, şi îţi redă dumnezeirea născătoare de adevăr nepieritor.
Suntem încă în ziua de azi şi lumina, se vede, te-a cuprins cu totul. Lumină eşti şi luminezi. Poate încă nu poţi străpunge dincolo, şi se prea poate, să nu te poţi obişnui cu lumina, care din tine spre alţii pleacă, până ce nu se vei trece prin timpuri ale trăirilor, de soroc şi de reîntoarcerea în lumea aceasta, cea pe care, şi pentru tine va trebui să o privesc, mai mult decât o făceam şi chiar mai mult decât o fac acum, cu mult mai multă luare aminte, desluşire şi înţelegere. Se prea poate, fiind rostuit aşa pentru ca nici un alt necunoscut, din minte de om stârnit, uragan, să nu-ţi mai încrunte privirea sau să-ţi biciuiască seninul trăirilor bucuriei şi dorinţei.
Din amintirea ultimei tresăriri, între cei ce moartea nu o vor mai putea vreodată cunoaşte, ai ales să mergi. Pe când clopotarii, grăbiţi, se vorbeau şi se tocmeau despre cum şi cât vor trage de sforile ce fac lumile să se întrebe ce viforniţă din depărtări se apropie, ţi-ai ales să fii cea care dă de ştire că niciodată nu e prea târziu a căuta şi regăsi însemnul începutului. Aşa s-a coborât lumina în visele tale, aşa a pătruns în gândurile tale. Şi fiind în sine gând al tău, eşti acum trăitoarea ce a supravieţuit întunericului. Prin lumea îngerilor deja de tine se vorbeşte, şi se ştie cum vei fi cea care, la poarta Cerurilor, într-un ceas de taină, iernatic, vei fi cea care va putea să vadă raza de lumină prevestitoare, prin tine pe Pământ coborâtoare.