marți, 23 octombrie 2012

Menirea-ţi de stea

Am un obicei vechi, unul mai vechi decât îmi amintesc eu că mi l-aş fi făcut. Până mai spre miez de noapte, spre cer îmi arunc privirea, căutând o stea printre stele. Şi o tot caut, căutând-o printre toate cele mici şi toate cele mari. De mai dintotdeauna nu m-am uitat la cele mari şi strălucitoare, parcă nici nu erau acolo. Nici pe cele sclipitoare nu stăteam să le înţeleg, ştiam că ceea ce mi-ar spune e ceva ce tuturor le-ar spune. Şi mă feream de stelele atrăgătoare, ştiam că pot hoinări, în gând şi în fapt, la infinit, urmându-le. Căutam, totdeauna o stea, o stea care ştiam că e mai frumoasă decât toate stelele cerului. Mereu am vrut atunci să o găsesc. Negăsind-o, în fiecare seară porneam, ca şi acum, în căutarea ei.
Aş fi vrut să nu spun niciodată cuvintele cele mari, cuvintele pe care vorba-mi încă refuză a le spune, rezemată poate, mai sigur proptită de pragurile peste care, călătorind sau hoinărind prin lumea vieţii de acum, a trebuit să trec. Nici nu m-am întrebat până a-cum dacă le-aş mai putea rosti, mă ştiam rostitor de cuvinte în care lăsam gândul să doarmă dus... Aş fi vrut... sigur aş fi vrut... şi asta doar pentru a-mi arăta mie că pot, că încă mai pot. Sau să văd dacă pot eu ceea ce alţii spun că se poate, continuu, totdeauna... De-acum spune-vor ei ce vor vrea să spună, face-voi eu ceea ce simt să fac. Vrerea să le fie vrere, de vrere-şi vor, eu îmi rămân mie, cu cuvintele mele, simple, mici, complicate, mari... Vor fi aşa cum se vor vrea să fie...
Nici să le arunc nu pot, nici să le ascund, nu pot. Nici în van să le rostesc nu am cum. Din căutările rostului, din căutările mele printre stelele pe care le vedeam totdeauna stând în aşteptarea celor ce trebuiau să le caute şi să le ia în grija lor, spre a nu mai tremura în frigul înălţimilor, şi a nu se mai gândi să cadă în ascunzătorile apelor, crezând că nu e nimeni ce poate avea privirea şi căutarea înspre ele. Nu fac din nevrerea, ori neputinţa, de a le şlefui, rostogolindu-le de zeci de ori în scocul minţii, o virtute, doar le las toată încrederea mea că, ştiind că nu le ţin deloc ferecate în temniţele gândurilor, înşirându-se, singure se vor face să vorbească despre firescul lumii, şi al meu, cel ce acum sunt al acestei lumi.
O clipă din viaţa asta mi-ai fost aproape şi atunci am spus ceea ce nu mă credeam să spun. Dinspre totdeauna venind, regăsirea ne-a fost dată fugară. De unde să fi ştiut eu, de unde să fi ştiut tu că voi veni eu din preumblarea mea, dinspre un lumesc nicăieri, spre un alt lumesc oriunde, care mă va face să uit că trece timpul, ori că vei veni tu, din noianul de treburi zilnice, care te face să ai paşii împovăraţi de o aşteptare pe care nu o iei în seamă, ştiind tu, în felul tău, neştiutoarea, că pasul îţi va fi egal, ca măsură, cu pasul ce eu nu pot să dau înapoi spre a nu-l face, nu-l pot opri şi nici nu-i pot da poruncă să nu se vrea făcut?
Unii spun că suntem asemenea, alţii caută să vadă cum şi cât de mult ne deosebim. Unii vor să înţeleagă ce vom fi, dincolo de ceea ce pot şti că suntem, alţii vor să priceapă încotro ne ducem drumul dar mai ales încotro drumul ne duce pe noi. Le este privirea îndreptată spre amândoi, uitând, cumva şi neputând, să ne privească în timpul trăirilor care nu sunt aşa cum îşi închipuie ei că sunt, şi, tocmai de aceea, încearcă să afle cum sunt. Ne caută punţi şubrezite pentru a ne îndrepta spre ele paşii, sau privesc îndelung podurile peste prăpăstii adânci spre a se convinge, gândind că sunt asemenea podurilor drumurilor lor, că ele se sprijină pe picioare ce pot să se rupă, fără să privească spre înalturile care le susţin spre a nu le simţi balansându-se în furtunile ce se vor stârni când paşii vor avea aceeaşi urmă a sensului.
Niciodată nu am fost cel care să iau totul de-a gata. Văzând şi auzind căutările celor care vor să aibă totul de-a gata, îmi vine să îi întreb dacă au văzut vreodată o stea adevătată căzând la picioarele lor, din înalturile luminate prăbuşindu-se, atunci când dorinţa lor de a o ascunde privirilor altora a fost mai mare decât dorinţa de a trăi ei în consens cu propriul suflet. Şi i-aş mai întreba de ce îmi tot caută mereu direcţii pe care să plec spre a mă tot întoarce, mai mult decât lor îşi caută lor aşternut moale şi curat spre a dormi nopţile odihnei în pace?...
Eşti rostul, eşti adevărul, aşa cum dat este să priveşti înseninarea ce-o aduci spre a dezgheţa izvorul vremurilor de împlinire ce aşteaptă ca razele-ţi să-l privească în ochi, spre a se curge limpede, în vadul pe care acum doar razele tale îl văd, aşteptând ruperea îndiguirii. Acum ştiu sensul şi motivul pentru care căutam dintotdeauna, prin cer. Acum ştiu de ce caut prin Ceruri. Nu aveam atunci teamă, acum ştiu, fără teamă, că te vei coborî, lăsând în urmă depărtarea, înainte de a se însera, spre a spre a rupe zăgazul ce îmi striveşte privirile şi-mi opreşte curgerea. Pe vadul pe care acum îl vezi sec, voi putea curge spre totdeauna, însă nu spre nicăieri. Razele tale se vor ridica înspre Ceruri, şi aşa tot vor şti ele, şi oricine va şti, noul drum al vieţii.