marți, 27 august 2013

Acel timp, firesc şi normal...

Cam peste tot, cam în toate cele ce se fac, se plâng oamenii că nu mai au timp. Pe drept spun ei asta, şi recunoscând lipsa lor de timp, trebuie să spun că şi eu sunt la fel de sărac, poate mai sărac decât ei. Nici mie nu-mi ajunge timpul pentru cele ce-aş vrea să le fac, pentru cele ce alţii îmi cer să le fac. Dar eu nu pot să mă plâng pentru că m-aş contrazice, pentru că eu ştiu că am destul timp să le fac pe toate care îmi sunt date să le fac, alţii nu au timp să le vadă pe toate câte, avându-le deja în preajmă, doar îşi aşteaptă timpul de a fi şi faptă şi urmare.
Am timp, ştiu că am timp, spun că am timp, dar, cu toate cele ştiute, întrebărilor care mi se pun despre această mare bogăţie, la care, se vede, tot mai mulţi râvnesc, nu ştiu cum ar putea să le răspund. Şi, încurcat rău sunt când mi se pun întrebări despre vremurile în care am avut cum să adun, să agonisesc, să chivernisesc, ceva ce, mai tuturor, le scapă printre degete. Ştiu, şi-mi este de ajuns că ştiu, că voi avea timp pentru toate, pentru acelea de care deja am vorbit, pentru acelea de care încă nu am vorbit. Poate că nu am adunat atât cât va fi nevoie, dar voi avea tot timpul de care voi avea nevoie. Nu, nu ştiu de unde îl voi lua, de-mi va fi dăruit sau îl voi câştiga plătindu-l cinstit, însă nu-i voi simţi niciodată lipsa.
Multe, chiar multe sunt întrebările, de acest fel, dar şi întrebările pe care le născocesc minţile celor care cred că dacă ar fi să ştie, ar face orice, s-ar face cu oricine frate, s-ar război şi cu adierea vântului care dă semn că ziua s-a sfârşit, ori cel care dă semnul începutului alteia, ca să ia, ca să primească, să cumpere sau să fure, ceea ce le este dorinţă de preţ, ştiind că doar având timpul la discreţia lor, pe toate cele pe care le vor, le pot face. Nici o clipă însă nu mă întreabă nimeni dacă pentru cele pe care eu le-aş vrea şi începute, şi terminate, am timp. De-aceea nici nu-mi plec urechea la întrebările lor.N-ar fi motiv să le răspund, fiindcă de ajutor nu le-ar fi. Dar când întrebări ştiu că-ţi pui tu, cea care, învăţând să dai timpului va-loare, nu-l mai grăbeşti, dar tot ţi le pui, pe care abia te opreşti să mi le pui, despre când se vor mai întâmpla toate, încă punând în cumpănă ceea ce ţi s-a lăsat cunoscut cu ceea ce auzi împrejurul tău, cu cei din preajmă asemănându-te, un fior de întrebare trece, e adevărat, şi prin mine, deschizând, cu vicleşug, poarta întrebării pe care, de multe ori, de câte ori, despre fapte ce vor veni, ori doar despre ele te întrebi în gândul tău, cel care gândului meu îi pune întrebări, mi-o pun eu însumi. Şi de-ar fi să am îndoieli despre ceea ce ştiu, aş spune că am îndoieli. Mă îndoiesc doar de-ar trebui să nu spun ceea ce ştiu, sau să îţi spun tot ceea ce ştiu...
Timp vom avea... Voi avea timp pentru toate cele de care ştii şi vei avea timp să trăieşti toate faptele de care ştiu. Din piatră seacă, din adierea vântului primăvăratic, din gerurile iernii, din picurarea norilor în ploile de vară, ne vom avea timp pentru a făptui ceea ce nu mai pare a fi crezut ca vreodată, acum, aici, să fie cu putinţă. Vor veni gândurile, poate, să ne facă un fel de socoteală a ceea ce n-am avut şi am pierdut, la ceea ce nu credeam că avem, că vreodată vom avea, şi se va lăsa văzut ca fiind. Îşi vor pune, poate, ele, întrebările pe care le-au adunat de pe drum, în urma trecerii noastre fără întoarceri, spre mai departe, tot mai departe, înspre stele şi Ceruri, într-un timp al faptelor trăite şi trăirilor înfăptuite, mult mintea la încercare. Toate cele spuse, spuse rămân, şi ne vor prinde, pe neştiute, în hora lor, ştiute ne vor fi doar când alţii, care vos sta să vadă urmările, vor şti că minunile sub ochii lor s-au întâmplat.
N-am cum să mă separ pe mine de mine, nici adevărul de adevăr nu-l pot separa. Cu ceea ce sunt, mi se spune, ar trebui să mă împac, ştiu însă ceea ce sunt, altfel, altceva decât ceea ce par a fi, şi cu acel altfel, cu acel altceva e firesc să mă împac, doar aşa pot fi eu. Pentru a fi, totdeauna şi de-a pururi eu, timpul faptelor pe care vreau să le fac este prea puţin, dar îndestulător îmi este cel al faptelor ce îmi sunt date să le fac. Şi ţie, la fel, chiar dacă, vrei să uiţi de tine şi să nu-ţi mai fie gândul la ceea ce ţi-a fost dat să fii, n-ai cum să te separi de ceea ce eşti şi nici de ceea ce vei fi, nu-ţi poţi cere ţie să-ţi muţi timpul de atunci acum. Ceea ce vrei este normal, ceea ce va fi, este firesc. Pentru ce oamenii spun normal, gândit ca firesc, timpul tu ţi-l împarţi, pentru cea ce va urma, firescul mai puţin firesc în mintea oamenilor, timpul ţi se va dărui. Şi-l vom trăi...
Ne vom avea mărturie vieţii, ne vom fi mărginire şi nemărginire, voinţă şi dorinţă. Ne vom fi şi vom fi împreunare de Ceruri şi timpuri de demult şi de mai târziu, de poveste şi poveste vom fi, trăind aici sau trăind de-a pururi prin ceea ce, acel timp, firesc şi normal, dăruindu-ţi-se spre a mi te dărui, ne va dărui, prin nemurirea ce este datoria ta către timpurile ce vor veni, ca să se poată şi ele trăi într-un acum, aici. Şi ştiu că vom avea timp, aşa cum ştiu că voi avea timp pentru toate cele ale vieţii, deloc întâmplătoare, deloc pornite din dorinţă ori din gând al vieţii. Vom avea timp, tot atât de mult, pentru toate, şi voi avea timp pentru viaţă, şi abia târziu pentru o moarte care să-mi dea timpul altei vieţi...

miercuri, 21 august 2013

Tu, între Cer, apă şi foc

În palmele tale, Cerul, precum se picură roua, spre a nu se şti de toată lumea văzută, aşa cum este văzută ploaia, picură, în palmele tale, seminţele libertăţii şi rodirii ce-a tot aşteptat împreunarea zorilor de zi cu razele soarelui răsărind şi a lunii care, apunând, dă veste tuturor că noaptea s-a sfârşit şi ziua, cea prevestită de zori şi vestită de soare, va fi aşa cum trebuie să fie, în firescul calendar al zilelor care, trecând, pun oamenilor pe umeri ceea ce au lăsat faptele în urmă. Din umbra Cerurilor, care se lasă ştiute marginilor lumii, am venit să-ţi arăt că zilele sunt zile, pline de tot timpul lor, că nopţile sunt nopţi, pline de toate faptele lor, că dacă vei putea să nu te mişte vorbele plângăreţe ale neputincioşilor care, spre a-şi bucura ambiţia, te trag în jos ori pe umeri ţi se caţără, şi vei putea sta clipe la rând, câte sunt de trebuinţă pentru a bate din palme, nemişcată, luminii te vei putea dărui şi, dăruindu-te, dăruită de harul vindecător de trupeşti şi sufleteşti suferinţe vei fi, fără a uita să fii om, cu toţi ceilalţi asemenea, cu cei puţini trăitori ai credinţei, la fel.
Acum ştii, înveţi să ştii, ceea ce ţi-era în putinţa de a face, dar nu ştiai cum trebuie făcut, iar din neştiinţa firească a omului trăitor în lumea numărătorilor de mai mult sau mai puţin, prin care sus totdeauna înseamnă mult iar jos, printr-o asemănare a comparaţiei, puţin, faptele au avut motiv, dar n-au avut, şi încă nu îţi au, înţeles... doar urmări. Acum poţi să priveşti la ceea ce a urmat, trăind încă sub consemnul zisei acceptări, ca să poţi accepta că sfârşitul tras de păr seamănă a boală dusă pe picioare, din mândrie, din prejudecată ori din încăpăţânare, ca să poţi accepta că forma, pe care unii o vor, este motiv de agăţare cu dinţii pentru cei care fac ţărână de drum pentru pasul pe care şi-l vor, plângându-se că drumul nu şi-l regăsesc, doar pentru a putea călca în picioare ceea ce li se pare a le fi cuvenit, dincolo de mărunta ideea a îmbuibării.
Din hotarul apelor, spre al Cerului ajungerii tale în lumina adevărului, prin focuri trecând, te-ai eliberat de timpurile care au fost, şi focul ţi-a fost îndemn de a rupe tiparele încorsetării în mofturi şi căutări prin lumile care s-au zbătut şi se vor zbate, chiar dacă azi se ascund după degetul mic, voind să se arate curate, în arhetipale judecăţi şi altfel definite rosturi şi rostuiri, înţelegeri şi înţelesuri, cele ce-şi au două feţe, după cum folosul este mai mare. În foc intrând, din foc ieşi, lăsând în urmă fumul care încă se mai ridică spre înalturi, spre a fi ştiut, împrăştiat de vânt, cât mai departe. Doar că acum un alt vânt bate, acum un alt foc arde şi mistuieşte zgura ce-n tină se prefăcuse, amestecându-se cu apa ce nu-şi găsea drum să curgă, băltindu-se, lenevindu-se, şi ţinându-te în loc. Alt foc, al revărsării, alt foc, al rodirii în trup şi suflet, în tine s-a aprins, curăţind ceea ce doar în tine arzându-se, se poate curăţi.
În palmele tale se-aşează razele luminii regăsite prin ochii care azi privesc sclipitori şi veseli, desprinşi de încă întâmplările şi gândurile acestui azi care, prin tine fiind zi de azi, nu-l simţi redefinindu-te şi nici faptele din juru-ţi, redefinitorii, nu poţi să le vezi altfel decât ştiai ieri că vor fi, acel ieri care nu-şi avea în plan întâlnirea noastră, care, ca oricare altă faptă care schimbă şi preschimbă, doar o întâmplare s-a arătat a fi, doar o simplă coincidenţă care putea să treacă tot la fel cum multe altele au trecut, care putea să poarte acelaşi nume al simplului pas pe drumul sorţii, fără ca destinul să scoată la lumină toate motivele pe care le avea, ştiindu-le de mai de dinainte de a ne întreba noi despre cum s-au putut şi de ce s-au putut toate întâmpla, chiar mai înainte de a da, noi, putere cuvintelor care pe nepusă masă s-au rostit, ori simţirilor care nu-şi aveau cuvinte destule pentru a se arăta altfel decât prin făptuiri definite.
Despre adevăr vorbim, şi amândoi adevărul îl ştim, ţi se pare însă greu să crezi că tu îl poţi rosti. Şi cel mai greu îţi e să-ţi simţi gândul fugind departe, fără a se opri pe-acolo pe unde, îi tot cereai să te ducă, şi să rămână îi cereai, dorindu-ţi acolo să fii, aşa cum fusesei, pentru a face altfel ceea ce credeai, din viitor, că era de făcut, ori era nefăcut. Adevărul este acelaşi, diferiţi doar noi suntem, fiindu-ne dat să fim aşa, altfel, ca să putem fi împreună, şi diferă numai puterea de a pune accentele care, dintotdeauna, trebuiau să fie puse, de a privi punctul ca punct, singur, când e singur şi întreit doar când întreit este. Altfel nimic nu este altfel, doar câteva clipe ne despart de a fi cu totul la fel... Clipe care, deja, se numără una pe alta în trecerea ce lasă roua Cerului, ca semn de apă, în palmele tale, ce dau focului motiv să nu se stingă.
Se face lumină în juru-ţi, lumină eşti şi-n lumină se plămădeşte semnul de început al timpurilor care te aşteptau să le trăieşti, să le fii rost al regăsirii omenescului cu firescul şi adevărului cu trăirile. Celei de ieri te vei reda, tu, cea de mâine, a luminii prin fapte, venind dinspre trecut, prin menirea-ţi de stea, tu, cea asemenea înseninării, să te arăţi ca mireasă, în lumina zorilor. A luminii, prin fapte, a adevărului prin gânduri, a iubirii prin trăiri, venind dinspre trecut, te-ai dăruit venind dinspre trecutul care s-a lăsat plecat, în dimineaţa primei nopţi în care, lăsându-mi-te, ne-ai redat eternităţii.

marți, 13 august 2013

Aproape, mai aproape, de azi

Dintr-o depărtare a lumilor, a nu fi tu, simţindu-te când toţi se puteau întreba de ce nu ai putea să fii ceea ce ei voiau să te vadă, pentru ca firescul meu să fie firesc, firesc voind să fie firescul tău, primul cuvânt rostit ţi-a fost îndemnul primului pas, prima-mi spusă ţi-a fost pornire pe drumul de necrezut cândva, de neînţeles cumva, spre mine, chemându-mă, cu aceeaşi dorinţă a mersului tău, continuu, înspre tine, pentru a găsi, împreunaţi în faptă şi simţire, împlinirii alegerii prin care destinul s-a vrut întregit, calea de a ieşi din ceaţa care, într-un fel, pe tine te-a cuprins, într-un alt fel, mie mi-a întunecat departele orizontului. Neştiindu-mă, ţi-ai ştiut deja fărâma de adevăr ce se căuta, prin trecutul de dincolo de trecutul ştiutului, ca să-şi poată întregi amintirea în care, nu se îndoia, îşi putea afla calea nemuririi. Încă neştiindu-te, cuvintelor le dădeam, cu iz de glumă în care curajul se dă luminii picătură cu picătură, puterea de a nu lăsa fapta neprevestită, dar încă păstrătoare a omeneştii bucurii a întâmplării din dorinţă şi pornire.
Nu ne mai putem ascunde de noi înşine, nu ne mai putem minţi pe noi înşine. Ne-am mai putea, un timp, opune, lăsându-ne gândurile seduse de vorbele ce-i aduc laudă deşartă, ne-am mai putea un timp ascunde adevărul simţirilor într-o delăsare nepăsătoare şi străină de ceea ce suntem noi, dincolo de ceea ce credem că suntem sau ne-am vrea să fim, de ne-am mai crede stăpâni pe timpul ce-l avem pentru a face tot ceea ce avem de făcut, dar ştim prea bine ce mult se înalţă pragurile, chiar devin de netrecut, de nu se fac, cele ce sunt date să fie făcute, la timpul lor, şi nu ne mai arde de-a ne juca de-a v-aţi acunselea cu clipele viitorului şi nici de-a prinselea cu destinul. Nu ne mai putem minţi! Pentru a ne mai opune, ar trebui să ne minţim. Minţindu-ne, singuri şi unul altuia, răul ni l-am scoate în cale şi rău ne-ar fi, singuri ne-am alunga, din drumuri, seninul înalturilor spre care, unul altuia fiindu-ne, ni le-am avea mai curând.
Trecând dintr-un azi în altul, în ieri mereu s-au regăsit cuvintele poticnelilor şi întrebărilor ce ni le puneam pentru a găsi firul de nisip pe care să se sprijine opreliştile minţii în mândria ei de a da sufletului câte un ghiont, câte o palmă, pentru a-i arăta că omenescul este deasupra a toate, atât timp cât omul pe Pământ vieţuişte, fiindu-i mai de preţ simţurile decât simţirile şi mai de folos numărătoarea decât înţelegerea limitelor, altele decât cele inventate de om pentru a lăsa începutului şi sfârşitului timpul nemuririi. Şi mereu despovărându-ne, am ajuns acum în clipa unui prezent azi, în care suntem cu mult mai tineri decât ieri, gata de a fi făptuitorii unui început pierdut, prin împovărare, atunci când timpul ni-l măsuram şi noi prin semnele calendarelor şi prin tic-tac-ul ceasornicelor, fără să ne mire că, în somn fiind, cocoşii cântă cam toţi deodată, dar niciodată înainte de a se auzi primul cântat de cocoş, şi, cu toate că nu doar noi putem auzi, găinile ştiu că n-au motiv să-i ia în seamă pentru a se trezi, poate doar a şti că, în dimineaţa care se va începe când lumi-na va lumina, toate cele ce mişcă încep să trăiască viaţa, sau că încă trebuie să privească de două ori la ochii ce, din noapte, sclipitori arătându-se, spre moarte, ca pradă, ca vânat, le duc.
Ne-am întors cu faţa înspre începuturi, ne-am lăsat poverile întâmplărilor şi urmarea lor în grija vorbelor care, spunându-se, în poveste a vieţii au trecut, fiind bună altora pentru a face paşii altfel, de o vor înţelege, nouă, pentru ca, într-un alt cândva, să nu mai facem la fel, şi minţii pentru a nu se mai lăuda sieşi pe sine, găsindu-şi în laudă motiv pentru a da temeinicie alegerilor fără îndoială, ştiindu-şi trecutul plin de îndoielile următorilor paşi care trebuiau să se facă având ca reper tocmai îndoielile şi nu certitudinile. Ne-am întors spre a regăsi un început care să-şi aibă certitudinile în speranţele următoarelor clipe, în care continuările să fie mereu începuturi ale întâiului început. Şi azi, astfel, ni-l aşteptăm pe mâine, cât mai curând să devină azi.
Atât de mici ne sunt faptele cărăra noi le punem tot felul de piedestale privindu-le, că absurzi ne vedem în oglinda timpului când rodesc şi îşi arată adevărata însemnătate. Din noi ne-am pornit şi prin noi s-a repornit caruselul care, pe nesimţite, mişcând pietrele din miezul muntelui şi pietrele de sub vadul apelor, învârte roata de foc, roata vieţii care arde urmele păcatelor, îndreptând ceea ce s-a strâmbat şi strâmbând ceea ce cu de-a sila a fost îndreptat, din răutate sau din neînţelegerea clipei şi rostului fiecărei trăiri ori a fiecărui vis, dar mai ales a rădăcinilor din care s-a crescut, udat cu puritatea lacrimei sau cu tulbureala desfrânatei dorinţe de uitare a motivului de a fi fiecare ceea ce este, altceva decât alţii sunt.
Aproape, mai aproape, de azi suntem, suntem într-un azi care deja cu zorii lui mâine, acel azi mult aşteptat, vorbeşte despre cum se vor arăta lumii, ca mai nimeni să nu ştie nimic, ca doar nouă să ne fie dat să ştim, pentru a trăi întreaga bucurie a ceea ce, mai apoi, va fi, pentru alţii, bucurie sau mânie, după cum sufletul lor poate să trăiscă. Aproape azi...