Pe tine, ţie, lasă-te... Nu-ţi mai poţi întoarce amintirile care s-au pierdut, încet, încet de tine. S-au trezit, nepăsătoare, ca fiind rătăcitoare printre fapte ce îşi aşteaptă făptuirea, dar şi aşa, ştiindu-le, ştiind ce vor avea să scoată la lumină, ştiind că se vor fugări unele pe altele, arătându-şi unele, altora esenţele, tot nepăsătoare trec dintr-o clipă în alta, uitându-şi chiar menirea de a-ţi aminti că, vrei sau nu vrei, ale tale sunt. Aşa că fii ceea ce eşti, ca să fii ceea ce va trebui să fii, după întâmplarea nopţii care nu se poate să nu fie, care va fi...
Câteva adevăruri doar, şi acelea venind din vremuri în care mergeai fără să te întrebi despre cele întâmplate ieri, spre a gândi pe mâine, ţi-au rămas şi îţi sunt temei. Sunt aceleaşi şi vor rămâne aceleaşi, sunt cele care te ajută să respiri când, faţă în faţă cu o urmare rebelă a faptelor de cândva, şimţi şi respiraţia tăiată şi nemişcarea paşilor care te-ar îndepărta de temerile presupusului drum întors ce, de-ar fi să fie, ţi-l ştii ca nemotivat şi doar simplă făptuire a ceea ce, făptuit fiind, nici un sens nu şi-a avut. În acele adevăruri te regăseşti şi acele adevăruri le regăseşti în vorbele mele. Regăsindu-le, drumul faptelor ţi se pare un vis. Dar, faţă de toate alte vise ca şi cele ce le-ai mai avut, acum regăseşti tăria de a da dorinţei contur de clipă trăită, vorbă rostită şi faptă-mplinită, redefinitorie.
Vremurile când încă mai căutai depărtarea, ca sens, şi îndepărtarea, ca şansă, sunt departe de ceea ce îţi trăiesc simţirile. Negând negarea de-altădată, nici cuvinte multe nu-ţi mai sunt de trebuinţă în a te lăsa dusă de trăiri în iatacul viselor ce-şi au folos, motivându-şi, prin sine, rostul pentru care se doresc şi pentru care îţi ai dorinţele clipelor de uitare a prezentului şi bucurie a ceea ce plămadă a viitorului, dintr-un început, în tine să poţi simţi şi în tine să prindă conturul pe care îl au a fi şi pot fi, prin tine, cea care eşti pentru a fi ceea ce poţi fi.
Nu te sfii, nu te opri să spui că vrei atunci când vrei, eu ştiu oricum când vrei, ce vrei. Şi nu fi sfioasă, şi spune, că nu vrei atunci când nu vrei, chiar de îţi este ştiut că ştiu că nu vrei, atunci când nu vrei. Fă, de câte ori e aşa, nu pentru că trebuie să te convingi că eu ştiu, fă-o ca să înveţi să spui tot ceea ce ai de spus, tot ceea ce simţi, ceea ce îţi este pe plac, ceea ce nu îţi este pe plac, aşa cum este firesc, împotriva nefirescului care ţi s-a încrustat chiar şi în priviri.
Cum mie, doar cu o pornire îmi este de ajuns să repun un adevăr al vieţii în drepturi, şi ţie, doar o faptă îndeajus este să pui viaţa în drepturi. Câte vor fi fost altfel până acum, eu nu stau să mă întreb. Câte vor fi avut altfel de urmări, până acum, tu nu vei sta să te întrebi. Vei sta să numeri întrebările si să socoteşti de au răspunsuri destule, doar dacă, într-o rătăcire, te vei lăsa convinsă de spusele care pun jar sub tălpile celor care le ascultă, pentru ca să nu-şi găsească timp să se uite la cei care le spun, să nu caute să desluşească diferenţa, care nu se vrea văzută, dintre zilele şi nopţile celor care cu focul se joacă, dar mereu altora le dau poveţe despre marile bătăi de cap ce le poate da jocul cu focul.
Lasă-l să fie cel dintâi, şi lasă-i dreptul de a merge până la capăt, acelui gând care îţi va spune „Acum!” şi te va îndruma, pas cu pas, către acel acum cerut de dorinţa sufletului de a trece barierele judecăţii ce ţi-ai făcut-o, cândva, pe drept, dar şi pe mult nedrept, şi pe el l-ai găsit vinovat de chiar şi gestul pe care, fireasca neputinţă de a accepta firimiturile ca dovadă de belşug, de a accepta bruma toamnei târzii ca pe altfel de gând, altfel decât gândul aşteptării şi decât gândul paşilor pe sub ochii şi privirile tuturor, cel care, din neobişnuitul simţ al adevărului pornit, cel care nu va striga, nu va şopti, dar am să-l aud chiar şi eu spunând pe nume dorinţei, chemării şi faptei, lasă-i de pe acum liber drumul pe care se poate grăbi, ca să nu te trezeşti într-o luptă cu tine, lupta pe care o vei duce doar pentru a şti că ai dus-o, pierdută fiind chiar din clipa aceasta. O astfel de luptă este doar o alegere a ta de a trage timpul de mânecă. Poţi să renunţi la ea, fiindcă deja ştii că timpul s-a aliat deja, împotriva ta, cea de după ce deschizi ochii şi fiind aşa până ţi se închid ochii spre a dormi o altă noapte, cu tine, cea care noaptea, când dormi, ori când în miez de noapte te trezeşti, cu visul lui „Acum” prea real ca să nu fii convinsă că va fi real.
Lăsându-te ţie, dă-ţi timp să te bucuri de clipa ce trece prin tine, spre eternitatea care nu se va lăsa aşteptată, ce-ţi va rostui pragurile viitorului spre a nu mai sta la discreţia amintilor care, firesc, pierd pe drum amănuntele şi dau apă la moară întrebărilor despre reala existentă, făptuitoare. Lăsându-ţi urmele să te aştepte, curioase că nu pot fi părtaşe la bucuria vieţii în care s-au arătat, în locul tău, ele, urcând în iatacul viselor, dusă de chemarea firească a vieţii, să-ţi laşi privirea ochilor tăi privirilor ochilor mei. Din priviri se vor înţelege gîndurile şi tot din priviri faptele se vor îndemna unele pe altele să se făptuiască şi să fie faptă fără urme, urmată de o realitate de care urmele te vor întreba cândva, nedumerite şi, într-un fel, contrariate de necunoaşterea lor...
