Vis, dacă doar vis ar fi, ar rămâne, şi s-ar pierde printre amintiri de vis. Dorinţă, dacă doar dorinţă ar fi, ar rămâne, şi sar pierde printre amintiri dorite. Motiv, dacă doar motiv ar fi, ar rămâne, şi s-ar pierde printre motivele trecerii timpului. Datorie, dacă doar datorie ar fi, ar rămâne şi s-ar pierde printre faptele fiecărei zile. Fiindu-ţi adevăr care dă nopţilor vise, dă zilelor dorinţă de a avea înţeles, dă vieţii motiv de a se şti trăită şi dă trăirilor puterea de a se şti datoare pornirii fără întrebări a ceea ce poate fi, ce poate urma, tu ştii că va fi, fiindu-i tu...
Să pleci din adevăr, să ştii că pleci din adevăr, să ştii că plecând poţi pierde adevărul şi să vrei, crezând în adevăr la fel cum crezi în tine şi în ceea ce eşti, dar, mai ales, că doar ceea ce ştii că trebuie să fii poţi fi, pe cei de-acum îi sperie, nici să creadă spre a se întâmpla, nici să-şi dorească a şti că s-a întâmplat, nu vor. Din câteva cuvinte, fără ascunziş al mirării, ar cere tăcerii să se înstăpâneacă, spre a-şi onora sfârşitul pe care-l văd aproape. Ba chiar îl doresc, altfel ştiind că prea aproape e sfârşitul lumii în care, de voie, prea rar de nevoie, fac ceea ce fac pentru a împlini vise, şi dorinţe, a avea motive şi a se şti buni platnici ai datorilor ce şi le-au însuşit, văzând că şi alţii au făcut la fel, căutând calea de-a nu-i ieşi din rând.
Un rost au toate, când rostul e văzut, şi fără rost e totul, când în rost nu se crede. Îndoielii, cea care a supus şi voinţa şi puterea oamenilor, cea care a scornit poveştile despre ceea ce nu se poate şi aproape că i-a obligat pe cei care tocmai invers decât ea voia, merseseră, şi reuşiseră, să tacă, prin credinţa ta, pierdere de alte suflete ce s-ar fi lăsat decăzute, îi vei face. Şi vei reda speranţei dreptul de a se arăta celor care dorul ei îl au, chiar şi acelor care, mulţumiţi, împăcaţi sau deznădăjduiţi, de la ea şi-au luat gândul, să se răscolească, de-i nevoie să se revolte, ca să reînveţe şi să le fie obişnuinţă dreptul de a fi cu alţii egal şi doar faptele să-i deosebească, de pot acestea deosebi, pe unii de alţii. Căci fapta şi fapta urmare a faptei le va fi exemplu, căci doar prin faptă se poate reda lumii, învăţaţă că există doar ceea ce poate fi atins, adevărul. Şi bine îţi e ştiut că cei care acum vorbesc de vorbe fără fapte, negând adevărul cel mai adevărat, pentru a face loc adevărului minciunii pe care şi-o ţin de coroană, împotrivă-ţi îi vei face, împotrivă-ţi vor fi, neiertători.
Dinspre răsărit spre apus, din lumină spre lumină, prin lumină, pe lumină, drumul tău fiind, faptele luminii se vor dărui şi dăruirea va purta lumina în ea, ca apoi, prin lumină, cel dintâiul redat lumii, va veni să fie stindard al luminii. Aceleaşi vorbe se tot aud, aceleaşi cuvinte se tot scriu, dar faptele nu ies nicicum, nicicând la lumină, dovadă a neputinţei cuvintelor care se spun fără credinţa că sunt adevăruri, mai degrabă spre a împinge pe alţii pe un drum de nimeni bătut, al implinirii sau pierzaniei care, cândva, cineva, să-l vadă cum va fi fost. Ni s-au luat vorbele de dinainte de a şti spre a nu se isca vorbe despre înţelesuri şi a nu lăsa creioanele care, pe deasupra a ceea ce-i scris, de scriu, şterg, omorând vechile cuvinte, să se arate în vrednicia lor nemăsurată şi în mândria lor de a scrie ceva, orice, spre a nu se şterge, spre a se adeveri prin puterea de a rezista la orice poate curge sau, deasupra lor, aşeza. Doar lumina, ca foc le dă, fiori, temându-se că, scrisele de ele cuvinte, lumii şi-ar arăta mizeria altfel bine lustruită.
Dinspre ieri înspre azi, nu se văd urme, nici gândul dacă nu este de la spate împins, sau cu vicleşug amăgit, nu îşi poate găsi rădăcina din care s-a arătat a creşte pentru a se ridica, asemenea oricărei flori, deasupra firelor de iarbă, pentru a nu se mai îndatora cu nici o rugăminte acestora, la ceasul când îşi doreşte a da bineţe razelor de lumină ce prevestesc soarele prin a cărui lumină culoare se arată neprefăcută de amestecul de nuanţe ale umbrelor care, fiind prea bune prietene cu neadevărul, jocul adevărului doar se arată că-l fac, neştiut fiindu-le.
Dinspre azi către mâine, doar sufletul, prin necunoscutele nouă căi, vede şi ştie, şi n-are teamă să se arate şi să arate cum ramurii de răchită abia crescută şi ramură văzută, ce formă poate lua şi formă poate da, mlădiindu-se, dat îi e să fie întîia, întâiului semn, născătoare, fără ocolişurile sau neputinţele celei ce s-a lăsat şi dedat obiceiului de a se întrece, în joaca ce i-a furat mlădierea şi i-a împuiat capul cu statornicia şi rodirea mai spornică, de va fi cândva, cineva, să-i facă rost.
Dispre ieri, printr-un azi care va fi ziua în care măine se preface în azi, ca şi soarele, drumul îţi este, şi paşii de pe drum au tot ceea ce le este de trebuinţă să lase viitorului lumii îndemnul înspre lumea viitorului, asemenea ca formă celei pe care acum, încrâncenarea de a nu fi, caută pe a fi, să-l arate ca motiv de neîntoarcere, ca motiv de zăbavă a timpului împlinirii. Doar tu, întâia, împlinind legile în ceea ce mai au ele din Legea ce este ştiută că a fost, însă nu şi cum a fost, Lege a începutului, întâia născătoare a întâiului ce s-a retrimis întru totul lumii, drum îţi baţi pentru ca alţii drum să aibă. A lumii şi luminii eşti, a lumii şi luminii, prin fapte, vei fi, de-acum spre pururea şi-n veacul veacurilor!
