Întâiul azi venit din mâine

Când se ajunge pe ea înseşi din urmă, reuşind să aibă ştiut că, prin alţii, sau chiar prin cel căruia îi este dată ca dar de preţ, viaţa, se vrea pierdută, punându-şi valoarea ce ştie că-şi are, mai presus de orice preţ ce-i va fi sau va fi fost vreodată pus, prin hăţişuri îşi face drum, peste râpe, şi peste ape, punţi doar pentru o singură, şi într-un singur sens, trecere, pune, lasă la o parte orice treabă, orice gând în care nu se regăseşte ca adevăr, grăbeşte sau întârzie, calcă în picioare munţi de mândrie, ori privirile, prea mult dedate la urmele paşilor plecând, le ridică înspre a-şi aminti departele orizontului spre care se poate, de nu se stă prea mult în cumpănă, a se merge, şi se face îndemn la fapte, şi ea însăşi în fapte se regăseşte, pentru ca, mai apoi, şi de-a pururi, să fie regăsită ca cea care dăruieşte dar de mare preţ.

A face, s-a dat să fie, rostul cuvântului, în simţirile şi simţurile oamenilor cunoscut, de a pune în formă şi în fapte, adevărul. Orice cuvânt, în cea dintâi şi simplă existenţă a sa, este un adevăr. Chiar dacă mintea omului îl scorneşte şi, chiar dacă, într-o primă înţelegere, nu poate sta la un loc cu ceea ce, în absolutul vieţii, pare cu totul şi cu totul departe de ceea ce dă valoare vieţii, cel care defineşte viaţa, adevărul principial, el este un adevăr primordial. Oricare ar fi cuvântul, el creează şi defineşte existenţa. Diferenţa faţă de ceea ce înseamnă adevăr real, altfel spus, cât de adevărat este adevărul lui, abia după trecerea timpului şi devenirea lui reală se vede prin urmări, fiind dată de preţul plătit de om, sfidând sau luându-şi în seamă viaţa.

Mirându-ne, noi de noi, de propria pornire, mai puţin decât de a celuilalt, lasând cuvintele fără piedici, ne-am trezit aşteptându-ne, dar necrezând în sorţii de izbândă ai grabnicei făptuiri. Erau depărtările împotrivitoare, erau munţii stavilă privirilor şi apele opritoare ale paşilor mersului pe jos, asemenea celui prin soartă. Şi ne mai erau ale lumii orânduiri şi clauze, întăritoare ale neputinţei ce se voia nouă de luat în seamă. Ne miram şi ni se întrebau gândurile între ele, cine şi cum le dă puterea de a se păstra speranţei şi nu ajung, oricâte treceri s-au mai fost, la coşul de gunoi al uitării...

Este uşor sau ar fi uşor, dacă ne-am lăsa de noi înşine înţeleşi, să ne ştim paşii cei avem de făcut. E mereu aproape de noi, însă nouă ne este aproape imposibil să-l acceptăm, viitorul. Şi toate câte le va cuprinde el, ale destinului fapte, se lasă simţite, noi însă nu vrem să le simţim, fie că ar fi lovituri crâncene împotriva preamultei mândrii, fie că ar fi ceva prea frumos, trăire într-un colţ de rai, şi nu ni-l credem meritat. Şi ne lăsăm duşi de valurile necredinţei, singuri sărăcindu-ne, singuri trăgându-ne înspre pustiul cel secătuitor de simţiri şi trăiri, de ceea ce îi este motiv de înălţare, sufletului.

Literă cu literă am adunat cuvintele povestirii faptelor, privind prin ceaţa depărtărilor din juru-mi, ascultând tăcerile din vacarmul trăirilor oamenilor. Prin cuvinte ce s-au lăsat singure, scrise, poate chiar de tine şoptite în visul pe care somnul nu-l putea cuprinde, şi care, necuprins fiind, prin înţelesurile gândurilor ţi se lăsa ştiut, spusă este deja povestea faptelor prin care viaţa ne-a îndemnat să o repunem în drepturile pe care, cu sau fără ştiinţă, prin alte fapte, uşor de spus aceleaşi, am lăsat-o rătăcitoare de noi şi pe noi rătăciţi de ea şi rătăcitori, vreme atât de îndelungată.

Inocenţa n-are, nicicum de-a face cu indecenţa, cum, la fel, n-are de-a face dorinţa cu motivul. Numai că, azi, în lumea de acum, sunt unii care le cam iau a fi la fel şi mai sunt şi unii care, cu ştiinţă, pri-cepere şi socoteală de oameni dedaţi cu mărunţişuri, ca să îşi ascundă neputinţa de a fi cunoscut, nu doar a fi avut, vreodată, o adevărată comoară, cer oricui, mai ales celor puţin cunoscători, să vadă a fi totul doar o apă şi doar un pământ. Inobilantă este speranţa, când nu se depărtează, cu nimic, din ceea ce este dat oricui şi tuturor, să fie. Din speranţa ce ţi-ai avut-o, din lacrima visului şi din zâmbetele privirilor căutătoare înspre mâinele ce azi va fi, spre mâinele ce azi trăindu-se, se va fi pecete eternităţii în care, împreună intrând, împreună vom fi, şi împreună o vom străbate.

Astăzi mi-a fost dată clipa de răgaz să-ţi scriu, astăzi mi-a fost dat să am drumul privirilor drept şi bătătorit de seninul care a alungat orice oprelişte, fie ea şi asemenea aburului ce-l ridică izvoarele când se îmbrăţişează cu primele raze ale soarelui. Şi-am scris, ţi-am scris, chiar dacă mâine, întâmplările vor fi asemenea ca cele ce aici au lăsat poarta înţelesurilor deschisă, şi vor fi faptele mai cuprinzătoare, mai bogate, prin felul şi însemnătatea trăirilor. Am scris, chiar dacă tu vei citi toate spusele astea abia a doua sau a treia zi, trecut fiind pragul, de amândoi, nemaifiind cei ce eram ieri, ci aceia care vom fi mereu şi totdeauna. Ţie trebuia să îţi scriu fiincă tu, cea care nu aveai teama credinţei, ca şi mine crezând că în curând va fi azi, trăindu-le pe toate, vei fi tu şi vei depune mărturie că toate îşi au rânduială şi toate cele rânduite, date sunt a fi, şi date fiind, ştiute pot fi, de cei care cred şi, crezând, au puterea de a aştepta, răbdători, întâmplările fireşti.

Rătăcind înspre lumini

Când nu mai vroia nici gândul să-şi mai de crezare, când el singur începuse să-şi închipuie că a fost doar plăsmuire şi dorinţă,neaşteptat şi fulgerător, dintr-un nimic al vorbelor, dintr-un nicăieri al întrebărilor, s-a născut şi mi s-a dat, despre tine, vestea că drumurile nu te-au rătăcit, că mirajele nu te-au atras, că, întâmplările pe care nici chiar tu nu le-ai găsit şi te frămânţi să le găseşti înţeles, te-au ţinut în loc, păstrându-te dăruită harului de a păşi, aşa cum mi-e dat şi mie să ştiu, ca părtaş al clipei pasului tău, întâia oară pragul ce va fi începutul drumului tău de îndumnezeire şi nemurire firească.

Eram în căutarea unor înţelesuri pentru un prezent care se arată pierdut de realitate şi este pierdut, nu doar zic, dar îl şi simt, pierdut de realismul care să-i dea puterea de a fi arc ce aruncă, spre stele, săgeata care poartă în vârful ei, nu otrava neputinţei, ci torţa nemuririi, când povestea unei întâmplări, cu urme şi urmări mai greu de acceptat pentru tine, prea vizibile pentru cei care, ca mine, privesc înspre oameni, rostogolindu-se prin valuri de ceaţă şi umbre de întuneric, la lumină, o lumină încă firavă şi plăpândă, a scos aşteptarea în care stând, fără motiv pentru toţi cei care te ştiu, lasă orizont deschis suferinţei care ţi s-a dat pentru a nu şti nimeni, nici chiar tu, pentru a-ţi avea neprihănirea curat blazon, când porunca Cerurilor o vei urma-o şi se va pecetlui drumul destinului.

Sunt încă rătăcitor, dar nu rătăcesc fără nici un ţel, nu rătăcesc orbecăind într-o lume în care doar lumina copcilor de gheaţă mai lasă ştiută schimbarea din noapte în zi şi din zi în noapte, ci, în căutarea adevărului, pe deasupra gheţii dinadins pusă peste el, peste marele adevăr, care, odată eliberat, ar aprinde focul care ar mistui bietele proptele puse unor bolovani, prinşi cu învelitori şi chingi spre a nu fi spulberaţi de vântul marilor înălţimi la care au fost urcaţi, cu preţul sufletelor cumpărate de la alţii pe preţ de minciună şi înşelătorie, plătită fiind unealta care, doar pe întuneric, face şi desface orice i se cere, pentru a avea motiv să ceară, de câte ori este rost de cădere şi decădere, preţ înzecit şi dobândă înzecită. Tocmai trecând prin vârtejul viscolului ce-mi căuta privirea spre a o îngheţa, pe când încerca să-mi facă voinţa să încline stindardul luptei până la capăt, mi-au venit în auz vorbele prin care troienele despre tine vorbeau, de acelaşi vârtej, care e în juru-mi, şi tu fiind prinsă. Sunt încă rătăcitor, dar şi drumul acesta, rostogolit de întoarceri de o clipă, îşi are motiv şi să fie al rătăcirii, şi al pierderii unui timp ce s-a dus prea înainte, pentru ca tu să vii, acolo şi atunci când şi eu va fi să ajung, în acel timp şi loc ce-i dat şi ştiut chiar şi de noi, cei ce acum chiar de noi ni se pare că nimic nu ştim.

Te-ai mai lăsat prinsă de vârtejul unor plânsete cu lacrimi doar tivite de ploeoapele care, abia de se lasau întredeschise, pentru ca privirile căutătoare ale slăbiciunilor să nu fie văzute, şi-a fost suficient ca să-ţi mai laşi din timpul tău, de rod bogat şi al paşilor de îndumnezeire, să se prindă în hora acelui vechi timp ce se rostuia pe apucate, după capriciile celor care credeau că se pot juca ori de-a hoţii şi vardiştii, ori de-a v-aţi ascunselea, cu viaţa altora, din marea lor teamă de a nu-şi vedea, în nenumăratele oglinzi prinse, prin casele lor, pe orişiunde, spre a se putea lăuda cu vederea lor luminoa-să, gândul plin de ridurile încordărilor născute din dorinţa de a avea ceea nu nu le era dat să aibă, neavând nici măcar motive, nicidecum merite, de a avea, de a pune capcane drumurilor spre a zăbovi paşii celor care, firesc, îşi aveau graba lor spre mai departe, spre un totdeauna ce este hărăzit luptătorilor şi nu lăudătorilor de ei înşişi. Lăsându-te prinsă tu, rătăcirilor le-ai mai dat o clipă de răgaz, îndestulătoare pentru ele, cele care dacă umbra unui deget o văd, mâna întreagă o cuprind, şi încurajate de vuietul vârtejului şi de umbra acelor lacrimi, se vroiau a le vedea eu ca pe nişte porţi înlăcătuite, de netrecut, de nespart, de nedeschis, ca să nu-mi pot, în nici un fel gândi, cunoaşterea a ceea ce se ţine ascuns de ochii care pot să vadă orizontul atât de la stânga la dreapta, cât şi de jos în sus, înainte-mergător dar şi totdeauna înălţător.

Abia când şi-a dat, iarăşi, crezare gândul care putea să reaprindă candela speranţei, am putut să văd candela pâlpăitoare, ce-ţi lumina ţie fereastra pentru a-ţi feri privirea de înfiorătorul joc al umbrelor care se lăsau văzute ca şi înălţimi spre ceruri privitoare, cât nu erai de somnul ce trebuia să fie odihnitor, îmbrăţişată, ori se arătau de-a dreptul înfricoşătoare, nu doar ţie, ci şi somnului tău, care-şi căuta cotloane în care să se poată ascunde de viforniţe ori de arşiţele pe care trebuia, odată cu tine, să le îndure, fără să aibă timp de a te trezi, ca să vă puteţi, cumva, feri. Şi, văzând lumina ce singură se lupta spre a nu se stinge, nemaiputându-se baza pe flacăra ce din tine pornind, o putea reaprinde, m-am lăsat pierdut de căutarea rătăcirii mele. Abia atunci mi-a fost limpede vederea chipului tău, acel adevăr al prezentului care conturează sensul şi ţelul rătăcirii de acum, cea în care gândul se poate rupe de propriile-i rădăcini prea mult stătătoare în loc, spre a ne urca, împreună, în seninul înaltului.

Din întâmplarea continuării

Ca să ştie de ce a fost să fie ceva, cumva, doar marile idei dacă se iau, nu e niciodată îndeajuns, trebuie totdeauna căutat, de dorinţe şi motive, de fapte şi năzuinţe, trecutul de dinainte de acel început, gândurile de cu puţin mai înainte de primul pas, de primul cuvânt, ca mai apoi să urmeze paşii mici care au urmat acelui pas uriaş, până la cel de-al doilea pas, cel care fiind corolarul paşilor mici, a dat o direcţie definitivă drumului către pasul definitoriu, la fel de mare precum cel dintâi. Şi, ca să se facă şi mai mare înţelesul, toţi paşii definiţi de fapte şi vorbe, cu toate realităţile ce le-au fost prezent, prezentul care vine, încet-încet, din viitor spre a se şti trecut, trebuie luat în seamă... Şi chiar şi aşa, un sfert din tot rămâne sub stăpânirea întâmplării, coincidenţelor şi anonimatelor pe care Pura Conştiinţă a noastră, cea care doar de Dumnezeu ascultă, nouă fiindu-ne, nu rareori, cu totul şi cu totul împotrivă, îl foloseşte pentru a ne arăta cât am greşit şi cât putem greşi, cât de mare ne poate fi greşeala neacceptării ideii că suntem oameni şi nu maşinării care trebăluiesc pentru a arăta că există.

Din cele două lumi mari, cuprinzătoare a două lumi mai mici, am venit şi noi doi, unul către celălalt. Tu, din lumea ta reală, materială, dar plină de întâmplări ciudate, cu neputinţa lor de a fi, ca şi lumea, reală, eu, din lumea mea ciudată, dar plină de înţelesul tuturor întâmplărilor ce devin, astfel, prin însăşi forma lor, reale; tu din lumea în care toate au un preţ şi o valoare, eu din lumea în care toate sunt de nepreţuit, având valoare prin chiar existenţa şi întâmplătoarea lor apariţie în universul existenţei fiecăruia; tu din lumea în care chiar şi singurătatea este, mai nou, o virtute, eu din lumea în care ea este mai degrabă o absurditate, nicidecum o acceptare a curajului şi puterii de a fi om.

Drum spre viaţă, drum prin viaţă ne căutam, mai mult sau mai puţin ştiutori ai rostului faptelor de dinainte de clipa căutării, privitori, într-un alt fel, până atunci ai lumeştilor obişnuinţe şi ţeluri. Din motivele întâmplărilor ai venit fără oprelişti în a-mi spune, cu mai multe, de multe ori, ori mai puţine, uneori, detalii, despre un trecut cu bune şi rele, despre înţelesurile de cândva, altfel sau la fel cu ale prezentului. Ai venit povestind, cu un curaj ce doar cunoaşterii profunde şi vechi, dintre noi, i se putea alătura care, în forma de acum a lumii, apă la moară ar fi dat judecăţilor de tot felul. Curajul tău m-a lăsat mut în a povesti şi eu mai mult despre trecut, cu sau fără detalii. Curajul tău m-a lăsat fără hotărârile zilelor de mai înainte, făcându-mă chiar să uit că şi trecutul meu, judecat şi despicat în patru şi în patruzeci şi patru până atunci, de fiecare dată când, în toate cele pe care nu le-am uitat le-am povestit, e, la un loc luat, altfel ca timp şi motive doar, la fel de încărcat şi bun de folosit împotrivă-mi, de cei care vor să-mi pună piedici sau bariere. Ne-au rămas nepovestite doar pentru faptul că era timpul poveştii tale, era timpul uşurării tale, cu toate motivele pentru care drumului tău ţi-am fost dat, să-şi fiu alături, începutului şi continuării, era timpul înţelegerii, de către tine, a iertării ce ţi se poate da, fără împilarea prezentului prin dovezile trecutului.

Eu nepregătit eram pentru a trăi alte întâmplări decât acele câteva fulgerări ce marcau o monotonie în care timpul se ascundea printre filele calendarelor ce nu-şi găseau rostul de a mai fi văzute, oarecum ştiute... Tu nu voiai să te gândeşti la o răstălmăcire a viselor într-un prezent de care te îngrijorai, văzându-l ticsit de trecerea fără folos şi prea plin de oameni şi poveşti care se frângeau unele pe altele în judecata prejudecăţilor din care erau ivite. Tu priveai către un prag al devenirii, fără să-ţi poţi uita trecutul care te îmbrâncea spre înapoi, eu rugam Cerurile, spre a-mi lăsa grabă paşilor înspre pragul cel mare al întoarcerii acasă, acolo de unde să-mi pot privi trupul rămas lumii ca dovadă a celor ce le-am lăsat ei, într-o existenţă în care s-a împleti a învăţa cu a şti, şi amândouă cu a cunoaşte necunoaşterea care, la-nceput, mi-a fost dată, în nici un fel fardată cu poleieli trecătoare. Şi, chiar aşa fiind, totuşi ne-am bătut drumuri unul către celălalt, lăsându-mi-te dată mie şi dându-mi-te, printr-o înfrângere a gândului în războiul cu puterea speranţei de a te transforma, la-nceput printr-o vag conturată cedare, apoi îndoială şi chiar împotrivire, date de ceaţa lăsată de întunericul abisuri-lor ce le-ai coborât şi urcat, obiceiurilor şi minţii, ca să urmeze, pornită ca şi viforul necruţător, înţelegerea prin retălmăcirea ideilor despre feţele oamenilor, prin despicarea în şase a firului realităţilor noastre. Şi totuşi, chiar aşa fiind amândoi, ne-am mers drumuri unul către celălalt, avându-te şi primindu-te, cu o neînţeleasă dorinţă de sfârşit a aşteptării, de înălţare împreună, prin iertarea a tot ştiu-telor spuse sau nespuse, aşa cum era de demult scrisă şi dată porunca de a fi amândoi, în clipele ce vor fi, sau doar se vor arăta, grele sau uşoare, pentru noi sau pentru alţii, pentru cei ce-au fost, pentru cei ce sunt şi pentru cei ce vor fi, mai apoi, chiar prin noi.

Nu avem cum să ştim acum, tot adevărul despre motivul începuturilor noastre... Trăim însă continuarea care deja se întâmplă...

Întîia oară înspre prima dată

Între vorbe şi fapte,un întreg univers de trăiri încape. Oricât de meşteşugite, ori de seci, vorbele s-ar lăsa spuse, şi oricâte înţelesuri, ca formă şi esenţă, ar avea, frumuseţea faptelor n-o pot cuprinde, n-o pot arăta vederii minţii altora.

Te-am privit, m-ai privit, eu ştiindu-te, tu mirată şi întrebătoare, în nesiguranţa apariţiei fără veste, de niciunde, a mea. Căutai adevărul fără să ai de unde să ştii că un singur pas, un singur cuvânt, ne ţineau încă departe. Nici acum nu-ţi voieşti a crede că un singur pas şi un singur cuvânt ne-au ţinut departe, un pas şi un cuvânt au lipsit pentru a-ţi alunga nesiguranţa şi a ne face depărtată necunoaşterea unuia de către o amintire a trecutului ce deja n-ar mai fi fost amintire, iar trecutul n-ar mai fi fost trecut, ci în faptă a viitorului s-ar fi preschimbat. În toată nesiguranţa privirilor prezentului, te-am văzut zâmbind dimineţii faptelor împlinite şi a bucuriei trăirii regăsite, a dorinţei de a primi şi de a dărui, a mă primi şi a te dărui. Ai plecat şi ai revenit înainte de a te pierde prin mulţimea clipelor care încă sunt date a trece, pentru a te întâlni cu acea clipă în care toate vor lipsi, doar noi doi îi vom fi prezenţi trăitori.

Doar privirile care treceau dincolo de prezentul furnicarului din jur, când întâmplarea a făcut să ne putem pe de-a-ntregul avea în orizontul mărginit de prezenţe necunoscute şi vitrine încărcate de falsul unei lumi care crede că ceea ce se arată există şi că tot ce există se şi arată, te-au trădat mie. Oricâţi, dintre cei care treceau pe lângă noi, şi chiar printre noi, ceea ce se arăta, vedeau, ceea ce exista nu vedeau, ceea ce va fi şi ceea ce vom fi, nicicum nu li s-ar fi putut lăsa a crede că face parte din ceea ce există. Te-au trădat mie privirile dintre vorbele ce le rosteai cuiva, cuiva de mai departe, unui cuiva ce trebuia să trebuia să vină şi nu venea, cuiva ce trebuia să vină în întâmpinarea-ţi şi altundeva era. S-au rânduit, fiind rostuite, toate în aşa fel ca să ajungi să ştii, fără a cunoaşte, deja ştiutul pe care, până în clipa dezgolirii de lumeştile haine şi măşti, neştiut ţi-ar fi fost dat să-ţi fie. Acum doar ţi se pare că nu-l ştii.

Îţi alunecau privirile în toate părţile, căutând, dar ţi s-au oprit de câteva ori, săgetând privirile mele. Îţi auzeam şi întrebările şi răspunsurile pe care ţie doar ţi le puneai şi doar tu ţi le dădeai. Ţi-aş fi dat eu răspunsurile, dar, din tot ceea ce erau răspunsurile tale, am înţeles că trebuie să rămân ceea ce eram, căci altfel viitorul ar fi îngheţat pentru toată această viaţă, ori s-ar fi forţat prin voinţa noastră şi ar fi murit puţin mai apoi, cu regretul că nu s-a lăsat trăit şi n-a putut să ni se dăruiască, pentru a umple universul trăirilor, acel univers care va fi văzut de alţii ca un gol dintre fapte şi vorbe. În tăcerea dintre vorbele rostite, buzele şopteau şi privirile se înflăcărau, aprinzând torţa care ne va lumina.

Te-ai regăsit în privirile mele, pe care, înţelegându-le rostul ce-l aveau, de a privi pentru a şti că nici trecutul, nici viitorul, de demult, de doar o clipă sau de mai târziu, n-au cum să-şi mai caute un alt drum, fiind hărăzite să se lase, între două clipiri, lacrimei ce poartă în ea şi iertarea şi dezlegarea, şi tot în ea poartă şi speranţa şi dorinţa. Te-ai regăsit şoptindu-ţi gândul tău, ce-şi ridica, fără să mai aştepte încuviinţarea ta, cortina pe care un prezent efener a lăsat-o să cadă şi te face să crezi că este la fel prinsă jos, ca şi pe margini, tot atât de bine cât este prinsă sus, ca să stea şi să rămână ca un zid ce nu-l poţi trece, zid la care te-ai arăta pusă dacă te-ai apropia de el. Te-ai regăsit văzând că nici o piatră nu se ridică, ci doar se ridică o privire care înţelege că ceea ce a fost, a fost, seva întâmpla să fie ceea ce doar prin întâmplare este să fie, dar va fi ceea ce va fi, fără ca ceva din ceea ce va fi să stea să se mai gândească la ceva din ceea ce a fost, chiar şi din acest prezentul care se lasă sedus de trecut.

Întâia oară a fost să te văd, recunoscându-te, întâia oară a fost să mă vezi, căutându-mă printre amintiri, neînţelegând de ce nu-ţi sunt ştiut din poveştile trecutului, aşa cum toţi cei din trecut îţi sunt ştiuţi, deşi, aparent, de-acolo ţi-aş fi venit, fiindcă la fel de bine şi pe mine mă ştiai. Întîia oară ţi-ai întrebat gândurile de unde s-au pornit de n-ai reuşit să-ţi mai opreşti privirii atente tremurul şoaptelor ce se încurcau cu vorbele pe care şe rosteai văpaia ochilor ce lumina mai cald şi mai puternic decât toate luminile ce ne înconjurau şi graba cu care te-ai întors pentru a-ţi putea dumiri nedumerirea venirii, de nicăieri, în calea ta, a mea, cel pe care doar visul îl putea aduce şi doar întâmplarea, în drumul tău, îl putea pune. Întâia oară, ca şi cum n-ar fi fost iarnă, chipul tău, ca florile primăverii se arătau a se deschide, simţind că le sunt atrase privirile de cerul senin, înseninându-se şi ele, voindu-se, asemenea înaltului cerului, înălţătoare şi născătoare de dorinţa înălţării. Te priveam privind spre mine, simţind golul ce-l făceai împrejuru-mi, spre a te convinge că nu trăieşti în vis ci trăieşti un vis, pentru a te convige că visul este de acum timp al prezentului, care pune temelia viselor ce se vor lăsa trăite, ce se vor coborî, tot în miez de noapte, din trăire în faptă trăită, din dorinţă în împlinirea firecului. Întîia oară, aşa a fost să fie... Întâia oară, a fost pasul înspre întîia dată...

Înspre viitor prin trecut

La timpul viitor, cu tine, despre tine, încă nu pot vorbi. Nu te gândi şi tu, aşa cum cei mai mulţi gândesc, că motivul e că nu ar exista un viitor... Putem vorbi despre viitor, dar şi despre asta vorbind, prezentul şi chiar trecutul unor fapte se face ştiut, se face ca şi întâmplat, astfel că totul există, dincolo de existenţa pe care ne-o ştim din amintirile vieţii, care nu se lasă puse în nici un fel în tiparul vorbelor. Chiar şi vorbele tale au înţelesul unui prezent continuu iar eternitatea ia locul acestui scurt trecut în care n-am făcut nimic iar aşteptarea pare coşmarul unui vis căruia trăirile noastre îi vrea sfârşitul, pentru ca viaţa să-şi regăsească adevărul zilelor şi adevărul nopţilor, definitorii peceţi pe timpul de-acum şi pe cel de totdeauna, cel ce a fost şi cel ce va fi.

Oricum şi oriîncotro ne-am arunca privirile, tot nedumeriţi neam întoarce înspre noi, găsindu-ne precum ne ştiam, în amănunte care mai de care ciudate prin detalii, ascunse fiind, până când noi nu dăm existenţă faptelor, chiar în noi. Şi le-am regăsi, la un loc sau risipite în pasul gestului, ori în gestul pasului, fără putinţa de tăgadă, fără dorinţa de împotrivire. Şi mereu aceleaşi, ale prezentului, dar fără să se simtă rupte de trecut, chiar dacă se dovedesc definitorii pentru viitorul care nu se lasă acum cuprins nici căutările minţii, nici de scornirile gândului, mereu pus pe socotelile potrivirilor şi nepotrivirilor.

Rătăcitoţi de noi înşine, aşa cum suntem acum, însinguraţi de-a binelea şi, prin faţă, la fel ca prin spate, vorbiţi ca fiind de neînţeles, nu ne simţim având în obiceiuri. Şi tocmai ele, obiceiurile faptelor ne dau măsura a ceea ce suntem. În ele ne regăsim când ne doare trecerea zilei de ieri, prin ele suntem noi, la ceasul când, devreme, razele soarelui dă munţilor curajul de a încerca să le arate oamenilor care nici de ei, nici de înălţimea lor nu au uitat, că tot mai greu este să tragă aer în piept, seara, fără teama nopţilor pline de coşmaruri în care adevărul se simte ca o cădere în gol, fără prag şi fără izbitura de final. Căutând să ne regăsim, chiar şi aşa de rar, ni-i dat să înţelegem că avem toate motivele, vechi, dincolo de lume, să ne căutăm.

Extreme emblematice sunt gândurile când stau legate, pe de o parte de vorba lumii, pe de altă parte de ceea ce simţi, ceea ce simţi şi contrazici, contrazicându-ţi simţiri de care, dacă te-ai lua după tine, nimic n-ar fi să te sperie, dar aşa te laşi căzută în temeri şi întrebări la care tu răspunsuri nu găseşti. Aşa ajungi să crezi că bune-s cele spuse de unii, de alţii. Dar, din acest aşa, ajungi uneori să pui oprelişte dorinţelor şi piedică părerilor despre tine şi despre faptele care prin tine ajung să se ţină scai una de alta, nevoind să se rupă de lanţul ce doar trage de ele, dându-le impresia că nu-s decât rătăciri ale tale.

După cum bat vânturile, mai mult ca sigur, te întrebi de ce simţi că ploile toamnei vor veni să îngheţe ultimele speranţe şi din această simţire alte şi alte gânduri laşi să te apese. Sigur, mai mult ca sigur spun, din acelaşi neînţeles trecut deja întâmplat al faptelor care vin din viitor! Viitorului, când va fi prezent, de-i vom căuta trecutul, de-l vom găsi tot în viitor, oare cum ne va fi să numim trecutul? Oare vei putea să te înţelegi, judecând ca acum, că vei face ceea ce vei face, aşa cum deja ai fi făcut?

Adineauri parcă s-a întâmplat să dăm unul de celălat, într-o vreme în care tăcerea se făcea cuvânt, avându-şi nevoia de a se defini ca motiv şi a se motiva ca existenţă, sub tăvălugul unor schimbări care-şi căutau trecutul, întrebându-ne despre viitorul ce ni-l făgăduiam şi nu ne iertau când mereu ne întorceam, căutând să regă-sim clipe cărora credeam că ne-am putea îndatora, că dându-le suflet spre a reînvia, pe cei ce-am fost vor putea repune în drepturi în cei ce vom fi... Adineauri acum, cândva, târziu vedeam totul pe atunci...

Ne mai este greu să înţelegem acum ceea ce va fi? Ne mai este greu acum să ne acceptăm ca departe, doar ca amintire din ceea ce a fost? Ne vom mai putea mira că n-am avut ceva care să fie nou, când, redobândindu-ne dreptul de a visa, faptele realului in-contestabil vor fi asemenea realităţii viselor pe care, rar, dar convingător ni s-au arătat şi ni s-au preumblat prin gândurile pe care le fugăream, sperând că se vor speria, numindu-le ca fiind merse prea departe şi năluciri de clipă a dorinţei ivită din trăiri omeneşti?

Am încă timp să mă întreb, ai încă timp să nu crezi, despre tre-cutul care se va face repede viitor şi despre viitorul care ne este cunoscut aşa cum, acum, sunt prea bine ştiute faptele trecutului. Încă, doar încă este măsura timpului care nu dă aşteptării prea mari speranţe, care nu dă şanse uitării şi care taie orice avânt alegerilor pe care mintea le-ar mai putea face, pe care mintea, de nu le-ar avea, le-ar născoci, aşa cum, cândva, ne-o ţineam de ajutor, spre a nu călca strâmb, după cum ştiam că strâmb numea lumea orice nu era asemenea pasului ei, acel pas căruia-i dădeam putere de a ne fi legământ. Clipe, încă, doar, mai sunt...

Semn de îngheţ şi dezgheţ

Mai târziu, e adevărat, mai târziu decât ar fi fost să fie, mai târziu decât acel timp promis a fi dăruit regăsirii firescului care se mai şi joacă, uneori, de-a v-aţi ascunselea cu datul dat alegerilor pe care nu le mai putem schimba, cu o clipă mai târziu decât se pregătea gândul să plece în alte preumblări, dar încă se mai întreba de ce ar fi bine să plece, te-ai regăsit în cuvintele care îmi regăseau mereu prezenta existenţă, undeva la margine de lume, pe treptele scării pe care urcă cine vrea şi coboară cine nu poate să se simtă bine acolo, sus. Tu ai readus ceea ce rămăsese, din uitatul şi trecutul ieri, în amintirile făgăduinţelor, eu acum doar îţi spun ceva ce, dacă stai o clipă locului, amintindu-ţi legea firii, nu îţi mai ai îndoieli: ceea ce ţi-ai spus rămâne ca şi spus, nu doar ceea ce un om aude, fiindcă ceea ce aude, în Ceruri e deja auzit, alăturat cu tot ceea ce s-a mai auzit... Iar tu atât de a-proape de Ceruri eşti...

Am uitat şi eu, prins între cuţitele ghilotinante ale vieţii de zi cu zi, multe... Am uitat mai ales că timpului nu-i avem măsura potrivită, ea e aşa cum cineva s-a găsit să i-o facă, după mersul stelelor dar mai ales după trăirea oamenilor din timpuri mai vechi decât ale lui, după cum era cald, sau era rece, după cum ploaia era în vremea ploii, zăpada în timpul zăpezii şi arşiţa în timpul arşiţei, după rânduieli ce s-au păstrat, şi omului nu-i dădea mâna să le schimbe, din începuturi şi naşteri ale vieţii. Ori acum, obişnuit eu fiind cu rânduiala, orânduirile şi curăţenia vechilor oameni, căutând mereu, printre pulberea de stele, adevărurile fugărite de gândul oamenilor, am uitat că trece timpul oamenilor şi nu se mai potrivesc, în nici un fel, nici ceasurile, nici calendarele. Amintindu-mi tu că pentru tine exist, mi-a venit să te întreb cât arată ceasul tău, dar am tăcut... Îmi era clar că unul dintre ele, acela care-ţi măsoară timpul trecerii mele, a stat. Ceea ce nouă ne este mai greu să înţelegem este că ceasurile nu se opresc aşa, că le vine lor ideea să se oprească... Se opresc, ba chiar îngheaţă, ca să se facă loc arderii rămăşiţelor altor alegeri. Tu ai ales ceva ce acum, încet parcă, cenuşii îşi lasă ultimile scânteieri.

Rămăseseră multe în urma vremurilor, parcă şi noi de lăsasem duşi, pe valul ademenitor, de creasta căruia se tot agaţă corăbii aproape putrezite de nisipul în care s-au îngropat când n-au mai putut să plutească, îngreunate de gândurile celor care le opreau să se piardă în zările de dorul cărora, de multe ori, se şi înecau. Corăbii vechi se văd, dar se văd şi bărci încropite din resturi, cu vopseluri scumpe făcute să fure ochii, pe din afară date, şi cu nume zugrăvite în litere ce-şi ţin conturul în mare strălucire ca să nu fie la vedere golul dinspre înăuntru. Şi toate se cred, aşa cum le-au lăudat cei ce le cârmuiesc, arcă salvatoare, care ca nici o alta nu-i, căci nici o alta nu e, în afară de ea, salvatoare din toate câte pot lovi pământul vieţii oamenilor. Tot atunci, când rosteai tu cuvintele, mă întrebam, şi parcă te-aş fi întrebat, despre cântecul acela, ce părea pentru mulţi de sirenă, pentru tine marş de triumf... Mă întrebam, ştiind că uşor faci diferenţa între albul înegrit de alţii şi negrul ce vrea să fie alb, cum de n-ai văzut că o lebădă, una care doar lucea în razele soarelui şi părea albă, ţi-l cânta...

Indiferent câte spuse mi-a fost dat să aud, câte am ascultat şi câte a trebuit să ascult, de spusele tale, chiar şi acum, în timp trecut celui în care le-am auzit, ascult, la spusele tale mă întorc şi iau aminte. Vorbindu-mi despre tine, în felul în care tu ai fost, firesc, tu, iar eu, tot la fel de firesc, am fost eu, mă simţeam a fi eu în locul tău, mă simţeam întocmai trăitor pe unele, sau în felul în care eu le puteam trăi. Mă gândeam şi mă tot gândesc la toate câte au fost să le facem, şi parcă le simt greutatea. Şi mă mai gândesc la toate câte acum le facem, fiindu-le timpul să le facem...

Aproape că uitasem să-ţi spun că mai toate cele ce rămân nefăcute nu se lasă uşor convinse să nu-şi ţină promisiunea, noi oamenii uităm de noi, uitând de cuvântul nostru, uitând de dorinţa noastră, ba, de multe ori, o punem pe seama timpului trecut, pe nefăcutele fapte ale trecutului, sărăcind de adevăr un prezent care, spre a ne trezi din amorţeala nevredniciei noastre, ori beţia iluziei că ne-a fost adus cerul la picioarele noastre, ne aşteaptă la colţul primei rătăciri, în mijlocul primei răscruci, ajuns, pe drumul cel drept, înaintea noastră, spre a ne face să mai privim şi în oglindă, nu doar să ne promitem că o vom face... Şi tocmai el, de noi, cei care-l trimitem pe căi străine, nu fuge, ci ni se dă şi redă, spre a nu ne şti cu totul şi cu totul săraci, iertându-ne de vinovăţia grea a trufiei. Greu însă e ca noi să ne iertăm, greu e ca noi să ne înţelegem pe noi, când nimic nu ne e sprijin, când lunecăm pe panta alegerilor drumurilor... Abia în fundătura lor ajungând, ne ştim adevărata măsură... Acolo, doar lumina prezentului fugărit de apucăturile noastre, ne mai poate arăta cum să ieşim la drumul cel mare... Aproape că uitaserăm amândoi, fiecare după cum ne-a fost viaţa şi după cum ne-a fost să o trăim, că existăm în prezent... Şi totuşi te-ai regăsit în cuvintele ce-mi regăseau mereu prezenta existenţă... Faptele ne aşteaptă!

Noi, unul altuia, leac

Leacuri pentru sănătatea vieţii dacă ar fi să crească pe câmp, ori dacă ar fi să le poată face omul şi să le ia ca pe un tratament, şi leacul să fie bun la toţi, pentru aceeaşi boală, toţi oamenii de pe Pământ ar trăi fără grijă şi fără să aibă motive de a căuta mereu şi mereu binele pe care îl ştiu, pe care nimeni nu poate şi nici dreptul nu are să spună că nu ar fi bine, căci cine poate să ştie cu adevărat, în afară de cel care trăieşte şi doar în felul lui îţi are suferinţa? Dacă ar fi să fie leacuri uşor de găsit, n-ar mai fi atâta căutare, nici acul n-ar mai fi căutat în carul cu fân. Şi de-ar fi să fie aşa, nici mincinoşi ca în zilele de azi n-ar mai fi, nu s-ar mai vinde părerile, precum gogoşile calde, la preţ de mari cunoaşteri lecuitoare. Totul ar fi alfel, nici copii purtând păcatele părinţilor nu s-ar mai naşte. Şi ştii cum e să fie totul altfel...

Azi, mai ales acum, se vântură şi se plimbă, de colo-colo, vorbe.Înţelesurile sunt uneori aceleaşi, alteori se bat cap în cap. Unii iau cuvântul fără să-l scuture de neplăcutele înţelesuri sau auzului prefăcut, neplăcut, alţii îl fac să fie strălucitor, îl împestriţează cu străluciri de o clipă, şi-i pun şi preţ, vinovaţi sau mai puţin vinovaţi de ştiinţa că de fapt nu tratează boala vieţii, doar îi dă un calmant să nu doară, aşa cum e firesc, bolnavă fiind, să doară. Ba chiar au făcut ştiinţe, şi au pretenţia de a fi ştiinţă ce fac ei, dar eu, ca cel care şi prin boală am trecut, şi de ştiinţă sunt, şi de vreau, şi de nu vreau, legat, mai întreb, uneori, şi chiar pe unii dintre ei îi întreb, dacă există ştiinţă unde nu-i conştiinţă? Vorbim despre toate la un loc, eu, tu, ei... dar cu mirare, dacă nu închizi ochii şi visezi, auzindu-i că îţi spun o poveste pe care o vrei adevărată, şi o aştepţi mult timp să fie aşa cum au zis-o ei, vezi, auzi şi simţi că din toate cele spuse prima de care uită este chiar viaţa. Te-nvaţă să ridici, fără să nu poţi, stâncile unui munte, să rostogoleşti pietrele doar gândindu-te la ele, dar tocmai ei, vindecătorii bolii vieţii, nu te vor învăţa niciodată cum să trăieşti, cum să trăieşti viaţa, cum să faci ca ea să nu fie doar timp care a trecut, să nu vină clipa în care să te trezeşti întrebântu-te: De ce am trăit? Pentru ce am trăit?

Uităm tot, de toate uităm, voind de toate să avem, voind totul să ştim. De toate-nseamnă fără limite, totul înseamnă cât mai mult, chiar dincolo de limita infinitului... Dar de unde începe infinitul nu spun, nici cei care-l caută, nici cei care spun că lor dovezile le-au fost date. Dar eu ştiu şi cred ceea ce ştiu: doar cei care nu au avut, mai nimic, sau prea puţin, şi nu au, nimic, ori aproape nimic, pot vorbi de cât de departe sau cât de aproape e infinitul. Iar dovezile, nici învăţaţii, nici pricepuţii, nu le au, le au doar cei care, de bună voie, forţaţi sau împinşi, prin oameni, de cineva care le vrea da cunoaşterea cu adevărat, au acceptat. Şi doar ei ştiu ce diferenţă este între a uita şi a înţelege. Căci uitarea nu e simplă cum e înţelegerea, ea face feţe-feţe în faţa adevărului, fiind, după om, scut sau armă care omoară fără cruţare. Şi chiar omoară, pe alţii la început, dar, mai apoi, revoltată de a fi unealta abuzului, pe cel ce o are îl omoară. Căci, cel ce uită de alţii sau pe sine şi treburile sale şi le aduce ca motiv pentru lăsarea de azi pe mâine a celui ca el, acum sau cândva, de sine uită, de omul care e în el şi care, dacă tace, nu înseamnă că îşi acceptă schimbarea în neomenie.

Rătăcesc, şi tot rătcesc, mai mulţi, căutând, te miri pe mai unde, leacuri, repede vindecătoare. Mă mir de veşnica lor căutare, mă mir de suferinţele pe care şi le fac, şi căutând altele-şi fac, neavând motive să le aibă şi mă mir că boala cea adevărată, cea care le dă suferinţe şi le dă bătăi de cap, şi dureri le dă, dar şi boli omeneşti, nu caută nici să o cunoască, nici să o ştie. Se caută de cele ce le văd că nu le au aşa cum le au alţii, se caută neavând ceea ce cred că ar trebui să aibă, şi sufletul şi-l vând pentru leacurile de care aud că aduc fericiri, dar tocmai asta nu ştiu: că sufletul nu-i nici gând, nici minte nu-i şi nici de dat, pe nu ştiu ce scornire, nu-i. Şi se trezesc săraci, se trezesc că nici pe ei nu se mai au... Unii atunci, abia atunci simt gustul de otravă al leacului ce l-au plătit bucuroşi...

Noaptea, ca şi ziua, tu...

La cumpăna dintre ceea ce oamenii numesc zile, când toate porţile sunt deschise, când umbletul forfoteşte mai mult decât forfotesc oamenii sub arşiţa razelor de soare, după cum mi-am făcut, deja, un obicei, să nu mă uit după stelele care, voindu-se văzute ca sori, se aprind şi vâjie privirile în fuga lor nebună spre uitare, caut să văd strălucirile ce stau ascunse, ori nefindu-le vremea, ori neavând puterea de a se arăta, ori de cine ştie cine puse în colţ. Şi văd, şi le văd, şi n-am cum să nu mă mir că ceea ce mult prea mulţi uită că poleiala cea mai strălucitoare se arde cu fiecare clipă care trece, dar ei o caută înnebuniţi, şi nepăsători trec pe lângă strălucirile ce chiar având deasuprăle munţii ca acoperiş, tot trimit raze spre Ceruri, chiar şi spre oameni. Şi mereu, de fiecare dată când pasul timpului calcă apăsat pe punte şi trece spre viitor, te văd, te simt şi te aud în înţelesurile care trec dincolo de ceea ce cuvântul poate rosti, chiar şi când nu se poate rosti.

Aproape ajung, atât de aproape de aproape de tine, că dacă ar fi să zăbovesc o clipă mai mult, aş putea să ştiu chiar şi cum arătai, cum arăţi şi, fără să fie prea greu, cum vei arăta. Dar nu-i timpul de a pierde vremea pe o joacă. O joacă este căci, aşa cum ai fost ştii tu prea bine, aşa cum eşti oricine vede, cum vei fi e aproape ştiut, doar că mai poţi pe ici-colo câte ceva schimba. Şi doar ţie îţi este la îndemână să intri până la glezne sau până la genunchi în noroaie, în mlaştini, între praguri sau în legături care se strâng pe neaşteptate şi îţi sugrumă paşii, dornice ce sânge şi lacrimi de suflet, ori să păşeşti liber, eliberându-te de poveştile pe care le-a născocit durerea cuvintelor şi faptelor ce ţi-au tăiat şi aripile, şi speranţele. Şi aşa, ca om, cu acestea ştiute mă gândesc la cei care, de ţi-au spus sau nu ţi-au spus, totuna fiind, n-au dat doi bani pe tine... Pe ei oare cât au dat, vreodată? Au avut curajul să dea, sau să creadă că pot da, mai mult decât pe tine?

Urme de umbre se văd încă prin preajma ta. Dacă nu s-ar lăsa văzute, aş trece doar din când în când, să le văd răsărind. Am învăţat şi eu, ca şi oricine a vrut să înveţe şi nu să dea de la el înţelesuri, am învăţat din vieţile şi vremuri trecute, şi nu din cărţi ori din auzite, că răsar ca ciupercile după ploaie urmele şi iau forma faptelor, cu ceva timp înainte ca ochii să vadă urma de întuneric şi dincolo de razele orbitoare ale soarelui, cu puţin timp înainte de saltul în necunoscutul celor care, rămânând prea în urmă, se pun să trăncănească verzi şi uscate, numind faptele după cum le vine la gură şi numind pe om în fel şi chip, dar ocolind mereu să se privească desaga lor deşirată şi ruptă de prea multe fapte potrivnice vorbelor şi împotriva altora.

Rânduielile cele noi, fiindcă altfel nu puteai să înveţi repede ceea ce uitasei prea devreme, ai ţinut. Sunt prea noi, şi noi fiind, unii le-au luat drept bune, alţii le-au luat doar rele, doar puţini le-au văzut ca fiind doar rânduieli vechi dar stricate şi puse pe calapodul sufletelor care s-au lăsat pierdute de minţile care nu mai pridideau a-şi dori ceea ce nu puteau. Nu puteau şi nu au putut nimic mai mult, deloc mai mult, niciodată, fiindcă mintea îi este dată omului după cum îşi are şi îngrijeşte sufletul, şi se pierde, ori se murdăreşte, odată cu el. Şi cum şi tu făceai ce te tăia mintea, potrivnică unora, prea repede darnică altora, ţi-ai pus mintea cu cei care s-au pus straşnic să înveţe crezând că aşa se cunosc mai multe. Ai avut tu ce învăţa şi ai ajuns să cunoşti înainte ca ei să aibă habar de ceea ce înseamnă cunoaşterea şi-atunci, ori au dat bir cu fugiţii, ori spre haos te-au împins, crezând că tu te vei pierde, nepricepând, nici atunci, nicidecum în zilele de azi, cum poţi să crezi că poţi să îţi doreşti să zbori chiar dacă, în orice clipă ştii că lumea ţi-a legat picioarele sub muchia pietrelor de moară. Ştiu că vrei să zbori, văd că aştepţi clipa în care, oricât s-ar face de grele pietrele, te vei ridica deasupra valurilor care vor năvăli peste cei care stau la pândă ca măcar o zi să te mai oprească lor, cu pietre dând, la nevoie, să îţi rupă aripile...

Aş fi vrut să ajung mai degrabă, voi ajunge în curând, în zori de amiază. Noaptea, ca şi ziua, tu, o vei face să fie o firească trăire omenească, cea care va fi semnul ce va rămâne pecete pusă pe trecutul care, mai repede decât se poate citi o poveste, va fi ca orice amintire. Ceva, mai mult decât poate născoci mintea celui care nicicând nu a dat piept cu întunericul scorburilor din adâncul pră-păstiilor, se va întâmpla, sub acoperişul tainic al trăirilor care, pentru oricine, după cum îşi are pornirile, e poartă ori spre înalturi ori spre adâncuri. Ceva ce nu se va lăsa ştiut, neavând lauda ca ţel, ci de a fi buturuga ce chiar sub roata carului mergând singură se pune spre a-l răsturna, ştiind că trece doar pentru a strica drumul, va fi cheie de poartă şi de-i nevoie tăvălug care sparge şi porţi, şi stânci, pentru a face drumul fără piedici şi fără gropi care, cumva, s-ar putea mlăştini. Aş fi vrut să ajung mai degrabă, dar poate e mai bine aşa. N-aş fi ştiut la fel ca acum, poate amândoi uitam de adevăr, motivele vieţii.

Între alegere şi destin

Rău este răul ce se abate pe la noi, sau cel care vine trimis de alţii, sau făcut de alţii împotrivă-ne. Dar singurul rău, care nu are măsură a răului, este cel ce vine din noi, cel pe care, cu bună ştiinţă alegem, fără să avem înţelepciunea de a sta şi a gândi ceea ce va urma. Este răul cel mai desfrânat şi nu se dă bătut în faţa nicicui, nu se plânge niciodată că poate fi neputincios, niciodată nu e mai slab decât noi, niciodată nu se vrea a ni-l vedea potrivnic. Nicidecum nu-l putem contrazice, totdeauna se va zbate în noi, lovind tot ce-i iese în cale, pentru a ne pune în cârcă toate cele care, chiar şi pe noi, pe alţii fără discuţii, ne fac să-i dăm dreptate şi să ne arătăm supuşi lui. Şi, pe deasupra nu îi e de ajuns ce face din noi, mai deschide poarta şi pentru oricare rudă de-a sa. Cu ele împreună, fără să-i mai pese de nimic, ne duce acolo unde nimeni nu-i mai poate sta în cale, în clipa când este proclamat, incontestabil, învingător.

Am trecut şi eu prin curtea lui, sunt pe deplin cunoscător a multe din cele ce le poate face, ştiu cum este să treci pe puntea dintre trecut şi viitor, căutând prezentul. Ba chiar ştiu că te întrebi ce ţiitori trag de tine să nu te arunci în gol, de fiecare dată când, din Ceruri coboară nori grei care te apasă şi apasă valurile de ceaţă înspre orizontul dinspre care te aştepţi să mai răsară şi soarele dimineaţa, şi luna seara şi, târziu după miezul nopţii, luceferi care să-ţi dea de ştire că poţi să spui, iarăşi, ceea ce ai de spus, să poţi să faci, iarăşi ceea ce ai de făcut, să fii, iarăşi ceea ce ai fost şi ceea ce acum eşti. Ştiu cum se abat privirile din calea ploilor şi cum ochii abia se deschid, voind să adoarmă, simţind gerul viscolului...

Matrapazlâcuri multe se fac peste tot. Aproape nu are nici o valoare viaţa, când cade pe mâna celor care sunt samsari de suflete. Pentru cei care otrăvesc minţile, viaţa este un circ în care toţi sunt bufoni, dragostea o mare bufonerie, bună pentru a distra pe cei ce mai au nevoie de a ieşi din cotidian, iar iubirea o simplă rătăcire, da-că nu e cu bună ştiinţă întru judecată, ori o faptă care aduce un grav prejudiciu existenţei după legi, reguli, norme şi regulamente bine, şi cu deosebit interes, stabilite, spre folosinţă şi necesitate generală. De la matrapazlâc până la învăţătura că nici rău, nici bine, nu există, că astea-s doar închipuiri sau făcături ale minţii omeneşti, ori că totul nu este decât o răsplată a ceva făcut cândva, neştiut, în vreun fel, când, nu-i decât un pas, mic, parcă de neluat în seamă, pas pe care l-au făcut mulţi, sârguincioşi, foarte mulţi în lipsa ori-ărei preocupări de a cunoaşte mai mult.

Orice s-ar spune, orice-ar fi, repede se coboară, greu se urcă, repede se cade, repede se decade, şi nu se ştie nicium ce va fi să urmeze. Cât de uşor pare că e la coborâre, pe atât este de greu la urcare. Mulţi coboară nu doar spre adâncurile prăpastiilor, dar se coboară până prin peşteri, unde este mare-nghesuială, unde se caută frumuseţi ascunse, puţini se vor să urce pe crestele luminate aproape zi şi noapte, de soare ori de stelele care până la atingerea cu mâna coboară. Însă toate poveştile despre frumuseţile trărilor lumii poartă în ele seninul şi lumina înaltului şi nicidecum tainele ascunzătorilor despre care nimeni nu se pune să povestească, doar cei care au curajul să se teamă de îngheţul ce, căutând, i-a cuprins, de mersul de-a buşilea, de noroiul lipicios care până şi ochii i-a lipit, făcându-i să-i ţină închişi. Multe semne ale înfrigurării şi înfricoşării se văd pe chipul oamenilor... Mulţi se tem să se spele în apa pâraielor limpezi, crezând-o rece. Pentru mine asta e dovada că poveştile lor despre izvoarele înalturilor sunt doar învăţate, însă neştiute.

Nu-i răul mai mare, oricât ar fi de rău, decât ne spunem noi că este, decât îl facem noi să fie. Ca nu cumva să nu fie adevărat, oricât ar fi de mic, căutăm cu lumânarea spicele grâului treierat cu ani în urmă, ca să nu zică nimeni că ne-a ferit sărăcia, ne arătăm zgâlţâiţi de friguri, ca nu cumva să se spună că ne lăfăim şi ne-mbrăcăm după regulile celor mai sfinţi decât apostolii, doar ca să fim văzuţi în splendoarea jocului de-a credinţa, ne plângem de neînţelegerea celor cărora le vrem binele, şi arătăm că le gândim binele, ca să nu se spună că suferinţa ne este a noastră, închipuită, ori ca rod al neacceptării celorlalţi ca fiind ei şi neputând fi noi. Şi atunci cum să dormim, dacă nu ne-am trezit, şi cum să ne ia cineva drept oameni, când tocmai noi ne dorim să trăim ca oamenii, jinduind mereu, şi mereu, la onoruri oricâte, oricând, oriunde?

A alege între rău şi bine stă la îndemâna oricui, dar nu este uşor, nu se face aşa cum se poate alege unei haine de altcineva făcută, măsura potrivită. Haina, dacă este prea mare se mai poate îndrepta, chiar şi pe cea mai mică omul, uneori, şi-o poate face să fie bună, şi-o poate potrivi. Dar omului îi vine greu să aleagă între ceea ce vede şi ceea ce el şi-a ales şi-a cerut! Omului îi este greu să renunţe la ceea ce îşi doreşte, fiindcă îi este greu să vadă ceva la el ca fiind greşeală. Acum stai în cumpănă şi încă te întrebi dacă mergi pe mâna ta, sau ai timp să alegi... Stai mai bine în cumpănă, şi mai apoi întreabă-te... Răspunde-ţi apoi, de-ţi găseşti răspunsul...

Senin şi purpuriu...

Lasă-ţi în urmă trecutul, lasă-l, şi pregăteşte-te să trăieşti bucuria dăruirii, ca început al celei care va fi a vieţii. Lasă-ţi aşeptările să aştepte şi nu te mai da pe mâna gândului care vrea să se arate simţitor. El te face să crezi şi să spui că simţi ceea ce el, adunând la un loc dorinţele tale, te convinge să-i laşi să ia locul tău, tu cea care te ştii pe ti-ne mai bine decât el, care nu ştie mai mult decât să judece cu măsurile pe care tu i le-ai dat, de multe ori uitând de tine.

Opreşte-te, treci dincolo de hotarul faptei fără de care nu-ţi vei readuce puterea de a crede în tine fără să cauţi drumul vorbelor altora, ştiind că au fost aproape, mai totdeauna, de realul unor zile pe care ţi le-ai ştiut ca motiv de teamă. Opreşte-te şi ia aminte la sacul gol care nu se umple singur când ţi se dau bogăţii pe care le poţi avea dacă nu pui odihnei preţ mai mare decât a ceea ce ţi s-a dat. Dacă ştii, şi eu nici nu mă îndoiesc de asta, cine dă, nu uita că nu cade nimic din cer, toate prin alţi oameni se dau. Tu poţi alege pe oricine să fie cel ce îţi aduce, dar e alegerea ta, nu te poţi plânge dacă va veni cu sacul plin de baloane umflate care se şi sparg la prima atingere.

Recroieşte-ţi haina cuvintelor cu care vorbeşti despre tine, cea de acum, cea de altădată, ca să nu te surprindă clipa care, în cale ieşindu-ţi, te va întreba, fără să aştepte răspuns, dacă ştii când răsar stelele care-ţi poartă noroc. Recroieşte-ţi hainele în care te vei îmbrăca, trăind bucuria. La orice sărbătoare chiar şi Ceru-i purpuriu, şi spre răsărit şi spre apus. În roşu te vei îmbrăca, culoarea celor care merg pe drumul victoriei şi înving piedicile vieţii, fără să se întrebe dacă-i vrea cineva învingători. Îţi va fi de ajuns să vrei să trăieşti fără să te laşi judecată de propriile-ţi gânduri, punându-ţi opreliştea dată de măsura făcătorilor de legi întru folosinţă personală, dorindu-şi doar pentru ei ceea ce toţi, e firesc, să aibă, la încercare. Şi să fugi şi de judecata întrebărilor tale, căci nu sunt decât roiul de trântori care te vor la mâna lor, fără să le pese că sărăceşti de toate cele omeneşti.

Eu, de ceva vreme, nu de ieri, nu de azi, nicidecum de acum, îţi spun, mai printre rânduri, despre timpuri, despre vreme, despre vremuri şi despre tine. Şi nu mi-ar fi teamă să ţi le spun ca pe o poveste despre ceva ce e deja întâmplat, teamă îmi este că vei începe să pui în balanţă trecutul, prezentul şi viitorul. Şi cum balanţa nu le poate cuprinde pe toate trei deodată, n-ai putea cântări bine.Despărţite au greutate diferită, ba mai grea, ba mai uşoară. Aşa, când ar fi să ajungă să se întâlneacă toate trei, spre a deschide poarta, cu patru încuietori nu s-ar putea desfereca doar cu cheia adusă de cel trimis cu daruri ţie. Doar cele patru chei, împreună, doar împreună, pot desface legătura ce simţi că te ţine în loc.

Dacă acum te-aş întreba ce motiv ai avut să-ţi pui gândul pe fugă pentru a-ţi găsi răspunsuri la întrebările care ţi s-au pornit despre cum va fi, când va fi, ce va fi, mi-ai putea răspunde, fără să cauţi apărare, să cauţi să accept negarea ca pe ceva normal şi firesc? Ţie ţi se pare firesc să încerci apa izvorului de munte ca nu cumva să te frigă, dar când vei simţi că nu-i decât rece şi udă, nu mai este aceeaşi apă care ţi-a mângâiat degetele şi nu îţi va fi de nici un folos. O vei tot încerca-o, dar niciodată setea nu ţi-o vei putea potoli, nebând-o. Acea vară cu apusul plin de roşul focului, asemenea ţie, ori acea toamnă cu frunze asemenea hainei ce o vei purta-o, nu va sta să aştepte încercarea ta. Vine pentru că trebuie să vină, nu vine pentru că o vrei tu, nici pentru că altcineva, dorindu-ţi grabnic împlinirea, o cheamă.

Aminteşte-ţi acel timp în care şi cerul şi pământul se învârteau ameţitor de nu mai ştiai nici dacă soarele răsare tot de acolo de unde, şi pentru tine, ca pentru toţi, răsărea. Şi-ţi amineşte greutatea cerului, plin de nori negri, ce o simţeai pe creştet şi pe umeri. La fel, şi cerul şi pământul se vor învârti, doar că nu vei mai ameţi împovărată, nu-ţi vei mai vedea picioarele înglodate, ci vei voi să zbori spre cerul tot mai înalt şi senin.

Numără, dacă vrei, încet şi pe-ndelete, zilele ce-au rămas. Dar începe cu începutul, ca să poţi să numeri, din când în când, în loc de una mai multe. Graba strică treaba, mai mare bucurie vei avea dacă te vei gândi că până departe e mult şi te vei trezi că era la un pas de tine, dar mult te vei depărta de vei voi să fie toate, mâine, la doar o privire fugară de tine. Numără, senin şi purpuriu va fi cerul de vei vrea să nu pui pietre de moară la gâtul faptelor pentru a le îneca în mocirla judecăţii pe care te vei gândi că ţi-o vor face alţii!

Altădată a fost altă dată, acum va fi începutul pe care l-ai vrut la început! Te vei arăta, într-o dimineaţă ca nici o alta din cele pe care le ştii. Te vei întreba atunci dacă oglinzile în care te-ai văzut te arătau pe tine sau pe altcineva, cea care crezuse în certitudinea incertului, cea care nu-şi mai putea întâlni privirea, crezând-o pierdută în zbaterile trecutului care a zdruncinat temeliile încrederii. Numără... aproape-i clipa!

Deloc altfel, despre noi

Ca niciodată până acum, altfel decât tot felul meu altfel de a spune despre unele sau despre altele, cuvintele-mi iau, fără să le pese de mine, înţelesurile pornirilor pe care abia le ţin în frâul gândurilor, şi pleacă spre tine lăsându-mă un privitor în lungul şi-n latul drumului din urma lor. Poate aşa vor să mă facă să înţeleg că multe se spun altfel, altele doar altfel trebuie spuse, dar mai sunt şi unele care nu pot sta sub umbrela înţelesurilor care ies, mai târziu, când este nevoie, la iveală, spre a fi de folosinţă. Poate aşa vor să mă facă să înţeleg, poate aşa vor să mă facă să văd viaţa, dacă mai era nevoie, cu ceea ce, scris fiind, în frunte se poate citi, dar şi cu ceea ce e scris, dar nu este încă uşor de citit. Poate... dar în mod sigur nu mă mai lasă pradă îndoielilor, fiind dovada că timpul care a rămas este tot mai puţin, că e deja ştiută, de cel care poate privi şi dinspre mâine spre azi, ca întâmplată în fapte, trăiri şi simţiri.

Acum, în tot jocul haosului, a legilor care sunt stăpânitoarele totului întreg, mărginirilor şi nemărginirilor, doar clipa a rămas definită şi de incertitudini, nu însă şi existenţa ei. Nici conjuncturi, nici idei năstruşnicie, nici gând de om potrivnic, nici focul, nici apa, nici pământul, nici furtuna, din Ceruri, ori de pe Pământ, ori din adâncurile întunericului, nici moartea, nu o poate opri, fiind viaţă şi dătătoare de viaţă, prin tot şi cu tot ceea ce, dintotdeauna a avut, are şi va avea, trăirea deodată, simţirea înălţătoare şi nemaiînfrînarea faptelor doritoare de adevăr izbăvitor.

Mă poţi simţi, te pot simţi, mă poţi atinge, te pot atinge, eu, ca tu să te înalţi, tu ca eu să nemuresc. Îi suntem datori Cerului, dar înainte de toate vieţilor noastre, cu zvâcnirile pierdute printre faptele lumilor care ne-au împins, atunci fără întoarcere, acum cu sens de prag, spre meazăzi, în plină zi, spre apus, în plină noapte. Atunci a fost, cum deja ştii şi tu, ştiu şi eu, că vom trăi pe acum, atunci s-a lăsat pe mâna lui altădată, acum e mână în mână cu totdeauna. Şi totul se apropie fără să ne întrebe, fără să stea să aştepte o altă zi, acea zi pe care gândul şi-o arată sieşi ca dorinţă, sperând şi crezând să se arate învingător, însă nu prin el, ci prin noi. Dar şi aşa, înălţător, se teme, ştiind de ce, de înfrângerea care l-ar face pe totdeauna supus şi i-ar tăia elanul de înainte-mergător la bine şi prevăzător la rău.

Erau cândva nopţi, erau cândva zile, erau câmpuri cu flori şi păduri ce creşteau spre a ocroti înariparea şi a da avânt speranţei care păstra cu sfinţenie îngemănarea simţirilor prin faptele ce repuneau în drepturi întregul, prin acel mereu dute-vino coborâtor de îngeri din Ceruri spre a duce Oameni în Ceruri, împuternicindu-i cu drepturile ancestrale de a primi coroana sau chiar sceptrul, care şi azi, ca întotdeauna, dar tot mai rar, doar cei ce dăruiesc dăruindu-se, fără condiţii şi aşteptări de măruntă plată omenească, îl primesc, având semnul nemuririi încrustat în privirea care taie munţi şi despică ape spre a găsi drumul drept. Erau atunci, aşa ni se vor reda nouă, spre a lega nodul vieţilor şi a pune pod peste timp, amintindu-ne pe noi.

La timpul lor, sensurile nedesluşite se lasă cunoaşterii celor care, de peste timpuri, şi-au lăsat-o moştenire pentru ziua în care trebuie să redevină realitate absolută, contradictorie, după înţelesurile mărginitoarea ale gândului, realităţii născătoare a întâmplării. Până atunci e mai rar ştiută, mai tot timpul neştiută de cei care pot vorbi, celui care azi doar din cuvinte îşi întregeşte cunoaşterea, omul. Însă e pe deplin ştiută tocmai de cele ce au fost şi cândva şi se vor găsi să fie tocmai la locul şi timpul faptelor. Necuvântând, dă gândului, ivit din neant, puterea de a se rosti, amintindu-le în dorinţe ce, uneori, chiar şi pe el, nu doar pe om îl fac să tresară ca şi cum toate ar fi o amintire.

Iată, deci, cuvintele sunt rostite. Şi le-ai rostit tu, fără să mai ai puterea de a te opri ca să le afli înţelesuri ori să le cauţi alte înţelesuri. Le-ai adus din trecut în prezent. Şi primei nopţi în care va fi lumină în juru-ne atât cât să-ţi văd zvâcnirile şi atât cât să-mi vezi bucuria, urma-vor şi nopţi, şi zile, şi va fi să înmugureşti şi să-nfloreşti, înnobilând puterea adevărului, lăsând viitorului pecetea ta nemuritoare.

Aşa va fi, cum a mai fost, să-mpreunăm puterile din noi, împreunaţi dintr-o dorinţă care s-a născut cândva, cu noi, şi-apoi în noi, prin noi, fără să o fi ştiut şi fără, lumeşte şi trăind, să ne fi ştiut. Ne-a adunat de prin rătăciri, ne-a adunat din margini de lume să ne putem iarăşi dărui bucuria zilelor, a nopţilor, a pădurilor, a câmpurilor cu flori, a întâmplării şi a rodirii, a înălţării şi nemuririi, a toate câte ne-am lăsat ca datorie acelui timp ce a fost, acelui timp ce şi-a dorit să-l trăim ştiind şi cunoscând împlinirea prin faptele de atunci, aceleaşi ce abia aşteaptă iarăşi să fie, nepăsătoare la vorbe sau priviri. Aşa va fi, nici nu încape îndoiala în socoteala timpului, ştiind că-şi are şi el, în tolbă, ca promisiune de onoare a viitorului, pe acel “a fost”...

Tu, eu, noi...

Mi-a fost dat, în ultimul timp, să fiu, fără să vreau, martor la trecerea timpului pe lângă dorinţa omului. N-am vrut să fac asta, a fost o întâmplare care, ca orice întâmplare, a lăsat înţelegerii mai mult decât îşi avea în gând să mă lase să înţeleg. Ba chiar, din execes de zel, sau poate doar sedusă de prea neaşteptata ieşire în decorul vieţii, să îmi lumineze câteva pliuri de lumină pe care nu le luam în seamă, ca să pot să găsesc ascunzătorile viselor deşarte.

Iarna s-a lăsat greu, încet, dar până la urmă s-a lăsat dusă, fără a se mai împotmoli de vorbele şi obiceiurile oamenilor. Nici pentru tine n-a fost o iarnă în care să prindă rădăcini măcar o idee care să aducă vorba de timpurile care vor veni, că vrem sau că nu vrem. Să fi fost la tine şi mi-era mai uşor să privesc orizontul. Nefiind, ştiu că avem drum de alergat şi doar spre a ne fi bucurie ne este îngăduit să ne oprim. Piatră cu piatră trebuie să mutăm din drum şi piatră peste piatră trebuie să punem ca să facem podurile drumului trainice, să nu avem de ce ne teme şi să nu aibă nimeni motiv de vorbe deşarte care să poată să işte furtuni, uragane sau chiar devastatoare cutremure.

Rar, tot mai rar, mai rar decât s-ar putea în pustiu să audă cântul de împerechere al păsărilor, mai spune cineva o vorbă bună când văd adunându-se gând lângă gând, faptă lângă faptă, trăire lângă trăire, ale celor care, asemenea unul altuia fiind, se întâmplă toate, într-un vârtej ameţitor, căruia nimeni şi nimic nu se mai poate împotrivi, spre a se rândui rânduiala ce nu se ştie, dar se vrea, care legilor lumii nu face pe plac dar se potriveşte fără nici un motiv de cârcotă sau moft. Tot mai greu şi mai greu se mai găsesc acei care îşi au mulţumire cu ce au şi nu vor orice altceva, altfel, mai mult, ca laudă, nicidecum ca nevoie. De dat puţini mai vor să dea, de luat de este, multe mâini se văd întinse. Mai de grabă se strigă şi se urlă decât să se vadă privire de mulţumire şi vorbă bună. Uită-te tu, în jurul tău... Găseşti tu altceva decât găsesc eu? Crezi că, privind în jurul nostru, vom găsi altceva decât două-trei cuvinte spuse din suflet şi restul doar vorbe care să dea bine?

E tot mai greu, pe zi ce trece. Tocmai acum când munţi de nimicuri se pun stavilă drumurilor tuturor, şi chiar, vezi, drumului meu înspre tine, îi stau de-a curmezişul întâmplări care nimic nu schimbă, ci, trăgând de timp, mai lasă câte o trăire să se amestece cu ceaţa dimineţilor şi să nu-şi mai vadă sensul, până mai dincolo de amiază, când soarele o ia la întrebări despre uitarea în care se încrede mai mult decât în lumina care chiar şi ceţii îi redă dreptul de a fi ceea ce ar trebui să nu uite că este, apă limpezitoare şi nu o mai lasă ridicată spre ceruri de cei care scormonesc adâncurile. Tocmai acum, în aceste vremuri de tremur al apelor şi cutremur al adâncurilor, când se ridică în văi munţii noi, încă nevăzuţi şi creste ce-au ameninţat mereu înălţimile, cad în prăpăstii fără fund, a venit sorocul timpurilor noastre, când trebuie, împreunând faptele nopţilor şi trăirile zilelor, să punem trainică temelie paşilor mulţi ce-i avem de pus.

La un pas de viitor stă, şi încă aşteaptă să vină vremea să nu mai stea, trecutul. De el se vor găsi, dacă ne vom încăpăţâna să punem preţ pe câte un înţeles al normalului cu care putem privi ceea ce este după înţelegerea omului făcut, fără să ne pese că omul după alte înţelegeri îi este dat rostul faptelor, să se agaţe petice de întuneric şi scame de praf adus din pustietatea care dă mirajelor puterea de a sclipi când razele luminii cad pieziş pe linia ce separă mersul mai departe de bătutul pasului pe loc, care oboseşte fără folosinţă. Dacă ne vom lăsa să fim, cu toate cele agonisite, gând de început fără judecăţi, aproape va fi depărtarea cea mai mare şi imediat deasupra privirilor crestele cele mai semeţe, unde nici eu, nici tu, nu este sigur că vom ajunge. Sigur este că noi putem ajunge acolo şi chiar dincolo de ele.

Aşadar, ar trebui să îţi spun eu ce ai tu de făcut, ce avem noi de făcut sau îmi spui tu ce am eu de făcut, ce avem noi de făcut? Treci peste adunări şi împărţiri, înmulţiri şi scăderi, ca să nu te mai surprindă căutarea ce o faci, când nici nu te aştepţi, înspre marginile dinspre lume ale Cerului. Când jocul copiilor ajunge pe lângă tine, nu da, nu-ţi da înţelesuri, caută în oglinda timpului, şi priveşte viitorul aşa cum poţi privi trecutul. Mai multe necunoscute, mai multe neînţelese vei găsi în trecut decât în viitor, dacă nu îţi este teamă pe tine să te laşi ţie, chemărilor şi pornirilor tale. Eu sunt aici, în drum spre tine, ca răspuns al chemării tale spusă fără gând la judecata lumească, spusă la ceas de taină, când sufletului nu i-ai mai putut da poruncă. Am acum mai multă cunoaştere despre timpul care trece, de-aceea pot să-l măsor din cap până în picioare. Oamenii îl văd la faţă privind curgerea nisipului, ori trecerea umbrei dinspre apus spre răsărit. Eu, am învăţat să-l măsor altfel. Aşa ştiu că măsor timpul meu, nu timpul nicicui. După timp ştiu cum îţi bate inima...

Împreună noi, spre regăsirea ta

Mai ai încă ceva vreme să pui pe fugă nişte adevăruri ce te fac să spui pe fugă nişte vorbe, doar pentru că nu îţi vine la îndemână să-ţi laşi sufletul să zboare în libertatea pe care, mereu dorindu-şi-o, cu tine, cu gândurile tale, cu propriile-ţi reproşuri, cu propriile-ţi argumente, se luptă. Ştiută învingătoare te-ai vrea altora, dar nu mă poţi opri să îţi spun ceea ce deja ştii... că te-ai vrea învinsă, ştiind că aşa vei învinge, că aşa vei câştiga lupta pentru viaţă. Tu te împotriveşti împotrivirii, împotrivindu-te! Îţi este însă teamă de nu ajunge să câştigi iarăşi lupte, dar câştigul să fie pierdere şi mai mare, de vreme ce războiul tot în toi rămâne.

Iar dacă tot s-a ivit calea de a da pe faţă ceea ce tu ai vrea să ştiu, dar nu ai vrea să tu să spui, nu pot să nu-ţi spun de drumul pe care, clipă de clipă, nu zi de zi, îl faci să-l ştii bătătorit, dar tot mereu îl găseşti mutat către alte şi alte creste, care doar unei priviri se arată înalte, privirilor ce urmează, dispărute cu totul fiind. Privesc din depărtare şi te privesc în gând, te văd în vis şi caut... dar oricât aş căuta măcar o piatră pe care să se poată sprijini un pas mai apăsat, nu este de găsit, nu este de văzut. Şi chiar când piatra de hotar se lasă văzută, la marginea lumii pe care vrei să o ştii a ta, ea nu se vrea decât un semn al timpului ce-ţi dă motive să îţi pui, mereu şi mereu, alte întrebări.

Rar, mult prea rar, te mai laşi privită în oglindă... Prea multe gânduri ştii că se abat asupra ta, şi aşa se pornesc ploile de coincidenţe care îţi lasă ori gust amar, ori nevoia de a trăi, nu clipe furate, ci eternităţi condensate în clipe. Şi aşa îţi aduci aminte că ar trebui să fii rost de întâmplare şi nu întâmplare cu rost, să fii viaţă înnoitoare şi să nu te mai aşezi în răscruci spre a-ţi aştepta înnoirea vieţii, să fii vârf de lance care trece de orice şi nu trecătoare pe lângă orice ţi se pare neînsemnat. A fost chiar foarte rar, mult prea mult timp dar astăzi, vrei sau nu vrei, e timpul să îţi aduci aminte că, dincolo de pragul casei va trebui să treci, repede, într-o zi, singură, pentru a nu mai fi singură şi a mai reveni, mereu, din când în când, uitată de singurătate.

Esenţe nepieritoare ţii în subsolul privirii şi, la ceasul târziu al îngheţării gândului, te laşi purtată, de umbrele lui, spre hotarul împăcării cu o realitate în care toate stau agăţate de sporovăiala ieftină a pauzelor care revigorează amintirile învăţării şi ucide, fără regret şi fără milă, orice cunoaştere. Şi ucisă fiind, uşor adaugi picături de larmă asurzitoare care, crezi sau doar vrei să crezi, că poate să rupă tăcerea în care altfel s-ar trece orice zi, la fel cu oricare altă zi. Dar nu-ţi pot alerga paşii în ritmul nerostuit al tobelor, adevărul tău neputându-se împăca, şi nu s-a împăcat niciodată, cu semnele pumnilor încordaţi şi aruncătura de băţ ce-l tot desparte de tine, tu cea care poţi fi, şi vei fi, zi de zi.

La urma urmelor, nimic din ceea ce mâna omului, ori gândul omului, face, nu este mai mult decât un nod, legat după priceperea legătorului. Şi se mai poate face şi nod peste nod, spre a se desface greu, deşi s-ar vrea să se arate de nedesfăcut. Nodul e semn al piedicii ce se va pune spre a se trece, spre mai departe, prin urechi de ac, şi când nodul e prea strâns şi vechi, doar vârf de ac îi poate desluşi încurcătura, spre a-l desface şi a nu subţia deloc firul înnodat, şi aşa subţiat de atâta strânsoare. În vremea care a mai rămas, te pregăteşte de pas întins, grăbit, pe drum bine luminat, spre timpurile care nu te vor mai confunda cu propria-ţi confuzie şi nici cu pierderea de vremuri în care te-ai pierdut pe coborâşuri, căutând urcuşul. Ca să poţi să te regăseşti pe tine, nedesluşite, doar, azi, esenţialităţi, s-au lăsat coborâte în coincidenţe şi dorinţe de contrarii idei, spre a nu te mira de dorinţele ce se vor vrea fapte şi de faptele ce vor avea urmare pentru totdeauna. Împreună astfel vom trece peste prag de seară, peste prag de zi şi peste prag de dimineaţă, dând motiv opririi de la drum lung, prin împreunarea ce va rupe zăgazul nerodirii.

Acum mi-e uşor să văd vântul spulberă nisipul de pe drumul pe care paşii tăi, încăpăţânaţi într-un fel, obligaţi în alt fel, din necesitate la urma-urmelor, se zbat să nu se rătăcească de ei şi de drumul lor. Chiar dacă încerci tu să-i convingi, ei nu sunt prea convinşi că nu te vor nedreptăţi şi nu te vei trezi privind cerul înnorat spre a afla drumul stelelor. Te-ai lăsat întâmplării de a pleca mai devreme de a învăţa că acestei lumi îi eşti făgăduită şi acestei lumi i-ai făgă-duit rodul tău, dar ştiind că, între toate câte ai de făcut, nu-l poţi lă-sa la urmă, somnul nopţii îţi scoate, grăbit, în faţă, toate faptele trecutului. Cum încă pasul nu poate călca piatra de temelie a rostului casei, te oboseşti a căuta justificări coincidenţelor, contrariindu-te cu dorinţa de a nu te lăsa nici încorsetată, nici dominată, dar nici însingurată. Timpul însă, e clar şi evident, s-a sărăcit de concesii, şi, dezgolindu-te de hainele fricii, te va duce, după miez de zi, să urmezi drumul care trece hotare.

În forme de lumini, să vezi...

O temere mai ai şi doar ea te mai împiedică să ai ceea ce trebuie să ai, să trăieşti ceea ce trebuie să trăieşti, să fii ceea ce trebuie să fii. Cauţi un drum acum spre mai înalt, pentru a putea să urci spre înălţimi ca să vezi mai bine, că să înţelegi mai bine, ca să ştii mai bine ceea ce cunoşti. Picătură cu picătură se adună şi adunate sunt deja în pârâu, dar încă nu vezi că el curge, şi se tot adună, şi se va face curând râu şi mai mult decât râu. Tu crezi că nici măcar nu se va opri ci că se va creşte şi nimc nu-i va mai sta în cale. Doar că aşa cum apei ce curge i se spune că poate fi oprită de mal făcut de om, sau de pământul, care mişcându-se pleacă spre vale, aşa şi ţie temerea îţi spune despre ceea ce ştii că îţi stă în cale şi, ca să te convingi pe tine că nu-şi are nici temei, nici adevăr, cauţi să trăieşti totul, să vezi totul, să auzi totul, să simţi totul, cauţi, în sensul acestei lumi, ceea ce deja ştii că există în sensul întreg al lumilor.

Din acelaşi loc, pe acelaşi drum, am venit amândoi. Înţelesurile care-s la fel, care n-au decât diferenţe de timp între ele, abia acum le-am putut eu înţelege, dar şi mie, ca să fie înţelese, mi-au trebuit multe vorbe să facă drum dus şi întors între noi. Acel timp care ne mai desparte este tocmai timpul dintre înţelesuri. În zi de început mi-au pus piciorul în prag, ieşind în calea mea dintre toate înţelesurile pe care le am din alte fapte şi din alte trăiri. Şi-atât de hotărâte s-au arătat, că eu m-am simţit un mare nehotărât în faţa lor. Chiar dacă se arătaseră de atâtea ori în marginea orizontului privirilor, chiar dacă faptelor împreună le-a dat contur şi formă, n-aş fi spus că-mi pot băga mâna în foc pentru puterea-i de a nu o lua la goană în faţa argumentelor. Nicidecum nu mă făcea ceva să cred că îmi va arăta şi mai mult decât atât, că va da înţeles diferenţei care, între noi, nu se arată.

Singuri ţi se-agaţă paşii de temerea ta şi te face să te aşezi, răbdătoare, în genunchi, în faţa unei realităţi care îţi mărgineşte idealurile şi te împinge pe drum plin de fundături şi desfundat, înspre ghioluri cu apă murdărită de atâtea alte amăgitoare căutări. În forme de lumini, să vezi adevărul ţi se dă, şi atunci mi-este şi mie dat să ştiu că temerea-ţi face pas în urmă, voind să se ascundă spre a nu fi alungată. Atunci se simt iarăşi vorbele libere şi bat drum ştiut, dinspre tine înspre mine, ca să se poată întregi, şi întorcându-se înspre aşteptările tale, creionează pasul cel mare ce va strivi o realitate care acum se mândreşte cu ea însăşi, se încrede în ea, şi se crede de neînvins.

Triadelor care suntem, triada ni-i destin şi ea încă ne aşteaptă pe noi. Eu am venit, tu ai venit, noi încă nu am venit. Acesta este un alt răspuns ce mi s-a arătat pe vârful primei raze de soare. Se tot auzea rostită întrebarea şi răspuns nu-i ştiam. Când iarăşi temerea ta se va cutremura, prima rază de lună ce ţi se va oglindi în privire, îţi va arăta, în forme de lumini, să vezi mai mult decât răspunsul... tu ai să vezi continuarea. Puţin altfel, e adevărat, faţă de cele ce acum le-ai vrea susţine, dar vei fi tu cea care vei împrumuta argumentele lui ca să se împlinească totul, chiar dacă eu gând de-mpotrivire aş putea să am.

Ceea ce este acum realitate, îţi mai trecea, din când în când, prin gând, că este un amestec de aşteptare şi trădare îmbrobodită de liniştea calculată până la forma pasului şi lungimea cuvântului. Şi chiar că poate stă mână în mână cu temerea ta, te mai gândeai, dar firea-ţi căutătoare, lăsându-se ştiută, era împinsă şi câteodată chiar urnită, spre a bate drumuri pe câmpuri pustii sau prin pădurile munţilor prăpăstioşi. Dar învăţând să zbori pe deasupra a tot ceea ce se credea că poate să te ţină mai mult plecată, s-a văzut că faci de două ori mai repede, pe amândouă, decât făceai una dintre ele, cândva. Aşa a ajuns trădarea să numească, întru răzbunare, cunoaşterea, duşman şi înălţarea în Lumină, coborâre în întuneric. Atunci simţeam şi eu vinovăţia care şi asupra mea se arunca, la un loc, însă de-a valma, cu a ta.