miercuri, 6 august 2014

Seara, înainte de răsărit

Valul unui nou început, asemenea unei fireşti continuări, cu fapte puse pe seama întâmplării regăsirii prin trăiri, deşi s-a lăsat vestit de lacrima ce nu s-a lăsat ştersă, cea care, curgând şi căzând, a mişcat un întreg ocean care se lăsase căzut într-o vitregitoare adormire, acum nu mai lasă nici unei îndoieli dreptul de a-l nega, şi nici de a mai depune altă mărturie decât că el însuşi este malul care aşteaptă venirea unui val care să-l cureţe de toate resturile pripăşite în liniştea nopţilor şi, prin zbuciumul înspumat al împreunării, să-i lase liberă privirea înspre orizonturi senine.
Iarăşi, sau în adevăratul înţeles, din nou, aripile zborului le simţi a-ţi fi aripi de înger, fiindcă zborul ţi-l simţi repede urcător, fiindcă te poţi uita pe tine, cea cu gândurile vechi ale judecăţilor, ale judecăţilor faptelor după gând şi nu după simţire, te vrei lăsa arătată aşa cum eşti şi, în voie şi libertate, făptuitoare a ceea ce simţi că e bine să faci şi nu, ca altădată, gândind că e bine să faci, şi, înainte de toate, că nu te mai opreşti în a face ceea ce e pornire din suflet, asemenea fiind cu cele ce le-ai trăit, cele care te-au înviorat şi ţi-au dat puterea de a te ridica fără poticnire, din orice cădere sau decădere, pentru a face ca fapta să nu dea motive tăgăduirii. Şi, încă, mai mult decât atât, nu mai laşi timpul trecut să îşi aibă motiv de laudă şi să te întristeze cu lauda sa, ci ţi-ai ridicat privirea, scrutând orizontul şi privind cerul, ştiindu-ţi aproape drumul urcării înspre Ceruri. Tu le simţi a le avea... Dar chiar le ai şi, cei care pot să le vadă, de nu s-ar opri, din cine ştie ce motive, să vorbească, te-ar putea, prin vorba lor, oglindi, chiar aşa, şi poate chiar mai mult decât simţi tu.
Orice ar fi fost să fie, orice ai fi făcut, oricum ţi-ai dorit a ţi se fi avut reperele vieţii, nu mai aveai puterea să schimbi... Nici mai repede, nici altădată, nici mai devreme şi nici mai tărziu decât ţi-era, prin tine însuşi, prin alegerea pe care, într-un demult al încă nefiinţării în această altă lume, fără condiţii, ai făcut-o, deja hotărâtă. Un trecut, unul care era deja ştiut că o să se şteargă, trebuia să se şteargă, şi obiceiul oricărei astfel de ştergeri, trebuia să fie păstrat, a fost motivul pentru care s-au trecut, neînţeles cumva pentru tine, zile după zile, şi-au urmat întâmplări după alte întâmplări. Doar aşa, tăiate fiind parâmele cu care aveai visele de pragul casei legate, îţi era dat să te porneşti pe drumul de întoarcere înspre tine şi să-ţi doreşti să trăieşti, întru toate, pentru tine, doar prin tine.
Lângă unu încă un unu dacă se pune, fără nici o legătură între ei, nimic nu înseamnă, decât poate o iluzie pe care, oricine, poate să o definească în felul în care i se pare că poate fi definită. Adunând acele ceva ce doar că există, întâmplător aflate aproape, se poate, pentru o întâmplare, şi nimic mai mult, să fie un ceva mai puternic, un doi efemer şi pe de-a dreptul conjunctural. Sau dacă se face scăderea, cea care de obicei urmează efemerităţii, nimic nu mai rămâne în acel loc, aşa cum, dacă, un unu, pe umerii celuilalt se caţără, doar ceva care se clatină, ceva ce va fi spulberat pe prima suflare, ori chiar adiere de vânt, se arată oricui... Doar dacă se aseamănă, şi se pot înmulţi, un întreg fără goluri se va face să se arate, puternic şi plin de gândul înălţării.
Este însemnată deja, în calendarele după care îşi ţin socotelile vieţile noastre, clipa unei seri care, înainte de a se trece pentru a lăsa loc răsăritului să umplă, cu lumina-i plină de bucurie şi speranţe, toate cotloanele umbrite sau întunecate ale vieţii trecute prin această lume, îşi va trăi, cu noi şi prin noi, bucuria de a ajunge să se simtă împlinită şi bucuria de a se goli de toată însemnătatea pe care a păstrat-o, cu cinste, vremuri atâtea trecute, în trecerile ce le-am avut, peste praguri, lăsând totul în seama noastră. Şi, în calendarele în care s-a păstrat, se va însemna ca şi adevăr incontestabil.
Timpul trecut îşi are o măsură a sa, cel prezent o alta, cel viitor cu totul şi cu totul alta. Trecutului îi stau aproape amintirile şi semnele pe care, cu sau fără vrerea noastră de oameni, le lasă. Viitorul se însoţeşte, totdeauna, de speranţe şi de vise, pentru unii, prea iubitori de ei şi doar de ei, de planuri. Prezentul este cel care, în măsurarea timpului, îşi ia în ajutor o întreagă armată, gânduri bune, gânduri mai puţin bune, dorinţe, trăiri, sentimente, zbateri, vorbe, fapte... Doar prezentului i se poate reproşa ceva, doar prezentului i se poate cere, doar prezentul este timpul păcatului, ori al ispăşirii lor, al iertării, al arătării la faţă al adevărului, al alegerii drumului înspre viaţă ori înspre moarte.
Avem, amândoi, ca toţi alţii din juru-ne, multe amintiri şi multe speranţe... atât de multe... poate chiar mai multe decât ar trebui să avem şi, mereu ţinând cont de ele, ne lăsăm seduşi de bucurii de cândva, ori de vise, amăgindu-ne, uitând să lăsăm loc trăirilor, uitând să lăsam loc prezentului. Şi aşa ajungem a ne îneca, la mal, aşa ajungem să privim un puţ, de mâna omului săpat, ca pe un lac, şi să ne omorâm, singuri, speranţele. N-avem, şi nu vom avea ni-ciodată, atâta putere de a cuprinde cu mintea orizontul viitorului şi, oricât de bun ne-ar fi raţionamentul, ceva tot rămâne necunoscut. Cunoscut poate să se arate, ca apoi să fie faptă, doar trăind...