sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Acum, din nou, acum

Eu, despre mine, multe n-am să-ţi mai spun, despre tine, deja ştii că mi-a fost dat să ştiu multe, despre tine, despre toate cele ce azi nu-ţi trec prin minte că pot să te bucure, că pot să schimbe ceea ce îţi crezi de neschimbat, să ne spunem, ar trebui. Despre lumina dimineţii, ce-o cauţi fereastra deschizând-o, bineţe dând florilor copacilor care mereu, mai târziu, când o altă primăvară va veni, celorlaţi se vor arăta, despre rodul lor, ce şi ţie ţi-e dat a fi, despre cum te vei întoarce înspre tine şi înspre adevărul de care te-ai lăsat păgubită, şi despre necuprinsul orizont ce, prin tine, multora se va lăsa ştiut şi cunoscut, să ne vorbim a venit vremea.
Limpezimea cerului, în gândul tău s-a lăsat să trăiască, s-a lăsat să poată să fie iarăşi ceea ce a fost, şi tu să fii pe de-a-ntregul şi mult mai mult decât ceea ce ai fost. Ca atunci, într-un cândva care-ţi dă semnele lui pentru a înţelege acest timp al căutării, altfel decât cel al căutării din începutul pe care ţi-l aminteşti întru totul şi spre acum, spre acest al doisprezecelea ceas a ceea ce nu a fost şi nu-şi mai doreşte aşa să rămână, îţi face semn, dimineaţa, când se hotărăsc a se lăsa odihnei, stelele cele mai strălucitoare, acelea care-ţi priveghează somnul, dar mai degrabă nesomnul, în care te tot cauţi în rostul lumii şi rostul în lumea în care, fără să stai pe gânduri, ai intrat, grăbită parcă, de teama unor furtuni care, de nu s-ar fi lăsat pradă mirajelor depărtărilor, praf şi pulbere puneau pe drumurile celor care s-au îngrămădit să te vadă însemnată cu semnul înrobirii fără cutezanţă şi lipsită de orice speranţă, te regăseşti în vise şi te redai vieţii. Ca atunci când ţi-eram eu, cunoscut aşa cum degrabă va fi să-ţi fiu cunoscut, văd raza de lumină care, chiar dacă o simţi uneori orbitoare, ştii că-ţi este călăuză drumului, altfel, pe care-l vei avea început, când pecetea-i spre neschimbare, împreună i-o vom pune, întronându-l stăpânitor al viitorului.
Erau deja promise timpurile viitoare când, privind zorii de zi, nu ai mai găsit nici un punct de sprijin în a trece hotarul înapoi, înspre ceea ce numisei, fără să te îndoieşti, timp al mersului din prag în prag şi al pasului trecător peste săritorile căzătoare în gol, ocrotită fiind de cutezanţa hotărâtă în a nu ceda celor care, oricând, oricum, bucuria şi-o au în îngenuncherea celor care stau drepţi fără să-şi ceară şi fără să se vrea văzuţi drepţi, a celor care nu dau din colţ în colţ, când neputinţele altora se prefac în lovituri pe care ori le înfruntă ori fac să nu lase urme şi urmări. Acum, din nou, acum, spre umbra aceloraşi trăiri îţi merg paşii, înspre acolo îţi fug gândurile şi tot înspre acolo privirile-şi caută liniştea, spre a se curăţi de tot praful cioburilor sclipitoare, aruncate spre cei ce voiau să vadă, cele care, pentru a-ţi strica şi ţie perspectiva, de marginile ochilor s-au agăţat, trăgând nădejdea de a putea convinge să nu le vrei niciodată lăsate de izbelişte.
Nu poţi fi ceea ce nu eşti, nu poţi fi altfel. Nu poţi să te opreşti din căutarea amintirilor care, năvălind, pun piedică gândurilor zilei şi spulberă visurile nopţilor. Ţi-ai ales nesomnul fără să ştii că alegerea ta este. Dar văpaia temerilor de neîmplinire a celor ce-ţi sunt date să le-mplineşti, pe dedesubt, nevăzută uşor, bine ascunsă de tine, munţii i-ar înfierbânta, dacă munţii te-ar acoperi. Munţii s-ar cutremura, de-ar fi deasupră-ţi, când gândul, proptindu-se deasupra gropii în care ţi-ai îngropat, pentru a-ţi da ascultare, sufletul, în faţa ochilor îţi pune zvîrcolirea chinuitoare în care, încercând să îţi facă pe plac, îşi caută cale de a te convinge să faci ceea ce ai de făcut, asemenea a ceea ce eşti tu, nicidecum a ceea ce vrei tu să fii. Şi, dacă azi nu-ţi mai arde să te miri de ceea ce-ţi este simţire, te opreşti încă a te împăca, măcar în taină, cu firescul care, întâmplându-se, ca o minune s-ar arăta schimbarea ta, şi, tot ca o minune, multele dorite împliniri, s-ar aşeza pe vadul de pe care ţi le-ai scos, ţi-au fost scoase ori ele însele, nevoind să se lase înşelate, au plecat fără să găsească de cuviinţă să privească înapoi, ştiind că nu şi-ar avea decât rostul de a-ţi mai lăsa pierderea de timp să se sălăşluiască în tine, până când va fi sigură că te-a învins cu totul.
Au fost, până nu de mult, aproape de tine, motivele pentru care încă şi azi, te mai temi. Acum însă, mi-au dat privirile tale, când cauţi să convingi lumina zilei să-ţi fie martoră, dreptul să înţeleg, încep să se topească şi să-şi piardă puterea ce şi-au avut-o, căreia, vreme destulă i-ai simţit apăsarea, cea care te-a convins că dedesubt de îţi vei pune sufletul, la fel de bună va fi calea şi aceleaşi urmările. Azi amintirile te grăbesc şi-ţi pun în seamă ştiute şi neştiute simţiri, vrute şi nevrute porniri, crezute sau necrezute gânduri despre ceea ce urmează. Şi urmează, întâia oară, după atâta aşteptare, să ne dăm dreptul de a fi convinşi că şi dacă vremurile s-au făcut neînţelese, ne-a rămas toată înţelegerea întreagă în a trece de toate piedicile prejudecăţilor, pentru a ne da pe noi, Cerurilor şi nouă, cei ce suntem, mai mult decât orice dorinţă frământată în gând, esenţă de absolut şi firesc necesar. Acum, din nou, acum fără peceţile lumeşti, răbdători încă, dar nerăbdători prin fire, ne aşteptăm. Prin fereastra ce larg, dimineaţa o deschizi, spre tine vin îngerii...