Greu şi rar, ştiam, se schimbă ceva, iar acum, ca şi cum ceea ce ştiam trebuia în-tărit şi pecetluit, nouă, când tot noi eram şi am spus Da, plecând dinspre trecut, ne-a fost lăsat să ne vedem venirea dinspre acel trecut, şi să înţelegem viitorul ce ni l-am ales, prin semnele pe care prezentului i s-a dat puterea neschimbării de a ne aduce, prin chemare, unul lângă altul, ca să se poată dorinţa învrednici cu fapte, iar fapta să stea stindard, de-a pururea urmării sale, ca semn al făgăduinţei respectate.
Lumini şi umbre, aşa cum au stat, când drumurile ni s-au pornit pentru a avea drumul de acum, încă stau faţă în faţă, şi prin asta se arată că încă mult întuneric este, devreme ce umbrele se văd, şi ele încă tainice ascunzişuri păzesc. De i-ar fi fost omului de înţeles ceea ce seminţele ştiu fără să înveţe undeva şi fără să le înveţe cineva, să încolţească şi să nu-şi coboare privirile înspre adâncul din care îşi iau puterea de a urca spre lumină, şi nu i-ar fi credinţă puterea de a face alte legi, alte rânduieli, pentru ca întoarcerea scormonitoare spre trecutul altora, pentru a găsi comoara care să coboare pe alţii, şi, coborându-i, el să se ştie mai sus, uitând că, ridicându-se pe sine, prin ceea ce este, fără a atinge pe ceilalţi, tot sus l-ar face să fie, în lumea luminilor ne-am fi trăit viaţa făgăduită, şi n-am fi avut motive de rătăcire şi de gânduri răstălmăcite de alţii, nu am fi avut motive de fapte pentru care să se facă păcatul, de către alţii, ori chiar noi, de ne lăsăm de umbre, spre ascunzişuri, atraşi, de a pune, în drept de argument, judecata, şi nici n-am fi avut motiv de a ne uni şi pentru a ne apăra de cele ce înspre pierzare ne împing. În lumea aceasta ce în lumi este împărţită, ne-am fi regăsit din aceeaşi lume venind, la-ncepuut de începuturi, şi n-ar fi trebuit, ca acum, să venim din două lumi, o lume a mea, cea din margini de lume, o lume a ta, cea care se pare a fi bună de se vede dinspre o alta, dar, în ea trăind, numai bună nu e, două lumi care sunt aşa pentru că legile oamenilor le-au făcut şi nu s-au făcut prin tăietura de sabie care să despartă apele care, după cum sunt de tulburi şi vijelioase, ori limpezi şi liniştite, fac să se creadă că timpul curge după legea lor şi nu a sa.
Ştiam de venirea-ţi, ştiam de la plecarea-ţi de atunci, că plecasei pe drumul pe care trebuia să mergi ca acum să vii, fiindu-ţi venirea de acum o revenire, şi-mi stau mărturie cele deja până acum spuse, acele poveşti pe care le-au numit cei care le-au aflat, fără să-mi fie cu supărare, ştiindu-mă cu obiceiul de a spune de dinainte ce va fi să fie, poveşti frumoase, ori vise. Şi-am spus, ca să nu mai pierd timpul după ce vor fi toate adevăr, ştiind ce tu vei fi, ştiind ce vor fi nopţile şi ştiind ce vor fi dimineţile, şi fireasca urmare, şi viaţa, şi adevărul drumului, care doar nouă ne va fi ştiut, ori cel pe care şi alţii îl vor şti, pe drumul împreună către eternitatea căreia îi vom rămâne, ca poveste a regăsirii îtregului care, reîntregit, este şi vindecător, şi dezlegător, şi, dintr-o dată, înălţător.
Venind dinspre trecut ţi-am ieşit în cale, ca amintire a nopţii de judecată care ne-a prins în cartea viitorului înţelegându-ne hotărârea din priviri, când definitivele porunci au fost spuse, pecetluite cu albul zăpezilor târzii, cele care, acum asemenea fiind, gândurilor de început ale dimineţii mi te-au arătat, amintindu-mi un viitor căruia îi sunt deja ştiute faptele. Împreunarea celor ce au fost cândva, alături de cele până acum trăite, cele care ne-au spălat de faptele nopţilor şi de noaptea acelei vieţi în care am trăit ca să ne convingem că focul arde, aprins de firescul lui purificator, înainte de a ne împreuna, înainte de-a ne cere viaţa să-ndreptăţim viaţa ce voită-i să vină, rotitu-ne-a oglinda timpului ca să nu ne vadă nimeni dinainte, ca orice altceva dat de ştire fiind, să se creadă ca trebuind să fie, altfel decât e dat să fie, şi să se vadă că oricât de limpede e scrisul cărţilor, sub colţul unei singure pagini îndoite, nevăzut, adevărul ştiut doar nouă şi doar faptelor noastre se lasă.
Şi fiindcă vieţii ne-am lăsat, cu bună ştiinţă şi dorinţă, datori, ne vom fi în fapte făgăduinţă împlinită. În plecarea-ţi de-atunci, venirea-ţi de azi s-a lăsat văzută, în venirea-ţi de azi, puntea timpului se coboară spre a fi drum, precum în Cer, aşa şi pe Pământ, şi de-a pururea, şi-n veci. Prin vorbele tale spuse-s cele ce trebuiau spuse, umbletului fiind dată deja puterea de a ne reda trăirii prin trăirile care-şi au ştiute până şi formele, prin cele ce au fost şi s-au dorit să mai fie.
Ai plecat spre lumină şi revii spre lumină, peste-ntunericul neştiinţei. Şi-am plecat pe lumină, şi te-aştept pe lumină, să ieşim la lumină. Îţi spun vorba simţirii, nu îmi eşti o nălucă, ce te doare mă doare, când ţi-e bine, mi-e bine, şi mereu sunt cu tine, tot mereu lângă tine, şi te simt parcă-s eu, şi eşti toată în mine. Tot mai clar se văd toate, mai aproape-i urmarea, dorul meu îmi dă veste că-i aproape schimbarea, de a fi cea de pururi, întru tot, totdeauna, de a-ţi fi cel ce sunt, tot mereu şi într-una. Îţi privesc adormirea, la trezire-s de faţă, peste zi, peste noapte, de pe-acum pentru-o viaţă...
