În curând, azi...

Iartă-te, iartă-te tu, pentru toată nerodnicia de până acum, măcar cu măsura pe care eu am dat-o iertării,fiindcă, spălându-te în apele lacrimilor, îndurând zbaterile nopţilor nedormite şi frământările zilelor întristate de lipsa luminii îndestulătoare, ţi-s deja multe iertate. Iartă-te, fiindcă doar de iertarea ta mai ai nevoie pentru a-ţi avea rodnicia regăsită din risipirea de până acum şi, dăruindu-te propriului tău har, cel pe care-l aveai, îl ai şi îl vei avea, oricât a fost ţinut în adormire, să-ţi reîntregeşti puterea de a dărui tuturor celor lipsiţi de speranţe şi puterea de a te dărui speranţelor şi adevărurilor tale, ţie şi doar a ceea ce ţie îţi este dat şi hărăzit, deloc înrobit rătăcirilor, înainte mergător pe drumul cel drept şi luminat. În aşteptarea iertării tale stai tocmai tu şi stau toate amintirile care, ca să nu te mai tulbure în vis, ori în clipele de faptă înspre îndumnezeire, vor să-şi ardă rădăcinile care le ţin vii, iar ele, din tine iau ceea ce ţie, şi nu lor, îţi e de mare trebuinţă.

Respectă-te, pe tine respectă-te, măcar atât cât respect am eu în suflet pentru tine, nemaidând apă la moară, pentru a nu mai da avânt, la toate cele ce, în trecutul de mai demult, ori cel de mai de mai de-aproape, prin preajmă-ţi îşi făceau de lucru, prin preajmă-ţi ţopăiau ori nevoiaşe se arătau, pentru a te cere lor şi a-ţi cere dăruirea, pierzându-ţi detaliile vederii întregi şi sporul mersului spre ceea ce, acum, aşteptându-ţi schimbarea întru respectul faţă de cuvânt şi dorinţa doritoare de avânt, e gata să fie parte din tine, din viaţa ta, din bucuria prezentului şi din împlinirea din acel, în curând, azi, pe care, şi tu, şi eu, îl numim, viitor. Redă-ţi dreptul de a fi faptă şi nobleţe, pentru ca, ceea ce prin fapte şi prin tine se va naşte, în nobleţea adevărului să se arate, fără a lăsa vorbelor, chiar gândurilor, temei de a găsi întrebări care să-şi aibă răspuns în cine ce scornire plină de venin. Ca să poţi să vezi, în vis, limpede, faţa adevărată a oamenilor şi a tot ceea ce se va întâmpla, lasă-te, de tine, respectată şi tremurul paşilor va fi cu totul dispărut.

Iubeşte-te, măcar cât eu te pot iubi, iubeşte-te, ca să poţi să ştii cât eşti, cu adevărat, iubită şi de cine eşti, cu adevărat, iubită, aici, cândva, acum şi mai târziu, acolo, sus, totdeauna. Şi iubeşte-te, ca să poţi să iubeşti în cea mai curată simţire ceea ce, prin urmare, prin tine lumii lăsându-se vederii şi trăirii, nemurire pe totdeauna îţi va fi, semn de biruinţă şi firesc nemărginit de opreliştile acestor timpuri în care vorba e vorbă doar cât e auzită, uitată mai apoi şi răzleţită prin chiar prima faptă. Te-aştepţi pe tine să te renaşti, prin propria-ţi iubire, cea depărtată de tine prin înţelesurile, de la alţii luate, ce n-au putut să prindă rădăcini în pământul pe care-l călcau paşii tăi, şi care, pentru a le ţine în viaţă, din puterea ta, de neînchipuit pentru cei care ţi-au dat înţelesurile lor, ca să nu te depărtezi de ei, le-ai dat şi le-ai tot dat, cu sufletul tău le-ai învelit pentru a nu le fi văzute stricăciunea. Iubeşte-te, fiindcă se-mplineşte vremea, şi e timpul copt pentru a trăi iubirea, pentru a iubi şi a fi iubită, de cei care sunt şi mai apoi de cei care vor fi.

Nu te mai lăsa pe tine, acum, celei care a fost, fiindcă tu, cea care ai fost, nu eşti decât amintirea ta, care, ca orice amintire, se pierde prin amănuntele care se topesc în creuzetul uitării şi, topindu-se ele, vor ajunge asemenea unei adieri de vânt stârnită de aripile unui fluture grăbit spre o floare abia înflorită. Nu te mai lăsa pe tine, acum, celei pe care ai dorit să fie, fiindcă tu, cea pe care ai dorit-o, prin urmarea atâtor fapte care-şi au în neiertarea, nerespectul şi neiubirea ta pentru tine, nu poate fi nici iertată, nici respectată, nici iubită. Iartă-te şi respectă-te, respectă-te şi iubeşte-te, iubeşte-te şi iartă-te, pentru ca, dacă nu chiar de acum, măcar de la primul ceas trecut de după miezul de noapte ce zilele, după măsura lumii o împarte, să fii, aşa cum altfel nu poate fi, şi iertată, şi respectată, şi iubită, aici, în acest prezent al pragului spre viitor, ca acolo, Sus, unde, dacă aici nu se va face, prin facerea-ţi paşilor, n-ar putea să mai fie ca acel întotdeauna, acel întotdeauna care te-a ţinut, până acum când multe ştii, de mână, ocrotindu-te de tulburarea cea mai mare şi de suferinţele cele mai greu de îndurat.

Au mai rămas atât de puţine clipe de îndoială şi atât de puţine clipe în care nerodnicia îţi mai poate sta în cale. Şi vei rodi, precum pomii cei rodnici care, cercetaţi fiind, de cei nepricepuţi, la rădăcină, otrăviţi de cercetarea lor bolnăvicioasă, şi-au ascuns floarea rodului în frunzele coroanelor care până n-au atins pragul porţilor Cerurilor, n-au putut scăpa de otravă şi n-au fost văzuţi rodind. Şi puţine toate cele ce-au fost rămânând, repede se pot schimba toate, dacă te vei ierta ca să te poţi respecta, dacă te vei respecta pentru a te putea iubi, aşa cum, de n-ai asculta încă pe cei prea tare şi lesne împotrivă-ţi vorbitori, şi de nu te-ai încrâncena încă în înţelesurile sufletului tău străine, dar lumii de azi bune şi plăcute, de-ai lăsa pe cei fricoşi de îndepărtarea-ţi să trăiască în frica lor ce singuri şi-o doresc, nu te-ai înfricoşa şi ai cunoaşte că în curând va fi azi şi în curând, înflorind floarea rodului, cele puţine nu vor mai fi, altfel va fi şi altfel tu vei fi. Oricum, deja drumul spre azi, sub paşii tăi e...

Plătind cu viaţa, viaţa

M-aş întreba, de-ar fi să-mi fie clar că trebuie să mă întreb, de ce faptele, câteodată, nu se întâmplă cum oamenilor care cred, ca şi noi, în legile firii, aşa cum ar fi să fie firesc, ba chiar, ca să nu se mai poată nicicum înţelege, se întâmplă, după cum oamenii care cred în legile de oameni date, pentru cei care nevoie de legi omeneşti au, numesc, fără să se întrebe dacă au dreptul să numească astfel, fărădelege, împotriva legii, sau, de se vor mai blânzi, cu totul şi cu totul nepotrivit. Dar nu mă întreb şi, ca acum, nu am să mă întreb nici când cuvintele unora ni se vor arunca direct, în faţă, ca topoare, săgeţi ori pietre bine ţintite.

Altădată, dacă ar fi fost, era de înţeles. Era de înţeles că ceea ce scris este, scris rămâne, şi dacă e să fie faptă, faptă e şi nu motiv de întrebări ori de îndoieli. Azi, ca să nu te zbuciume întrebările, nu te gândeşti decât la ceea ce azi se întâmplă, şi nimeni nu crede, cum greu le va fi să creadă, că te vei dărui cu întregul oricărui început, începutului. Un început care te va lua cu totul pe nepregătite, un început căruia nu-i vei refuza rostul, oricâte ţi-ar năvăli atunci în minte, ştiind cam ceea ce va urma, fără să-ţi pese de cele ce vei şti că vor urma. Un început care-ţi va muta locul şi-ţi va muta viaţa din locul în care putrezesc până şi speranţele.

Rostul acestui acum, pentru care ţi se va cere socoteală, pentru care ţi se vor pune în spate, pe lângă adevărul a ceea ce nu-ţi poate fi motiv de întristare, minciuna scornită de minţile pline de bucuria de a te pune la zid, ţi s-a destăinuit doar ţie, şi doar tu îl ai pe deplin înţeles, chiar dacă trece, pe departe, limita puterii de acceptare a celor care, chiar aproape fiindu-ţi, în neputinţa lor, nu-şi pot închipui că pusă în balanţă fapta şi viaţa, viaţa se poate arăta mai presus de orice. Vor rămâne pentru totdeauna spuse vorbele, vor tăia în carne vie şi vor ustura tăieturile, dar nu te vei îndoi, nici măcar în clipa în care uşa înspre afară ţi se va deschide, de tine, de hotărârea ta, de dorinţa ta, de fapta ta. Dar durerea va rămâne la cei care le vor spune, văzându-te plecând.

Izbăvitoare îţi va fi alegerea de a trece pragul dintre nepriceperea copilăriei şi întregul cuprins al cunoaşterii a tot ce omului îi este dat. Îzbăvindu-te şi rupând piedicile tale, piedicile neamului întreg, înrădăcinate prin credinţa puţină şi învăţături răstălmăcite se vor rupe. Firescului redându-i dreptul de a exista, împotriva nefirescu-lui păşind, în mantia de purpură a celor care, mai presus de ei punând adevărul, te vei învrednici să te îmbraci. Puţini acum, mulţi nici după ce vor trece timpuri şi se vor lăsa văzute urmările faptei tale dezrobitoare, nu vor încerca să-ţi arunce mizeriile şi noroiul întregii lumi, în faţă, pe tine, pe întreaga-ţi nevinovăţie, asemănând totul cu o mare şi absurdă vinovăţie.

Legi scrise şi legi nescrise, se va spune că în picioare le-ai călcat. Doar de tine şi despre viaţa ta, despre legea care e dintotdeauna, a împlinirii şi-a rostuirii în destin şi motiv pentru care eşti ceea ce eşti, nu se prea vor îngrămădi, văzătorii a toate cele ce pot să vadă, fără să vrea mai mult să vadă, să creadă măcar, măcar o clipă să nu ridice securea vorbelor pentru a-ţi tăia avântul, cel prim şi totodată ultim, în această viaţă. Vei călca legi pentru a împlini legea, vei pune jar pe limba marilor clevetitori, deloc departe de tine, ca de oricine, oricum, în timpurile de azi, pentru a te lăsa ţie înţeleasă pe tine şi a fi oricui de înţeles dreptul omului de a fi om pentru el şi pentru toţi ceilalţi ce asemenea sunt.

Eu acum sunt cel ce-ţi spun, dinainte spre a-ţi şti, cele câteva zile care vor urma mărturisirii prin arătarea adevărului faptelor, ca să nu te cutremuri dacă vei simţi că se cutremură pământul, ca să nu te înfrigurezi de vor sufla vînturi îngheţate în miez de zi dogoritoare, ca să nu te înfricoşezi dacă vei auzi tunete ori urlete năpraznice în miez de noapte. Vor fi toate, nu va lipsi nimic din ceea ce oamenii care le vor stârni cred că sunt îndreptătoare de căi spre căi asemenea celor ce ţi le vor, chiar fiind acelea ce lor nu şi le vor.

Noi, amândoi, tu ca vinovată, eu ca învinovăţit pentru fapte şi apărarea ta, vom trece peste ele, spre mai departele nostru, cel nevinovat chiar prin vinovăţia ce-i este aruncată în spate. Sprijiniţi pe nemărginirile pe care chiar lumea ni le dă, cele pe care nimeni nu ni le va putea lua, fiind date să ne fie prin ceea ce suntem şi mai apoi vom fi, prin dorul meu de întreg, prin speranţa ta de împlinire, prin găsitu-ţi drum spre mântuire, prin regăsita-mi putere de a nu îmi lăsa puterea de a renaşte voinţei care nu şi-ar avea putere de cumva eu i-aş reteza legăturile cu viaţa.

Au fost, aşa cum au fost, trecutele timpuri, au rămas, aşa cum se ştiu, în urmă, vremurile care au fost. Acum paşii merg pe drumul drept al faptei dintâi şi al faptelor cele de dinaintea şi de după cea dintâi. A venit, cum se spune, cum pentru alţii de atâtea ori ai auzit spus, vremea ta. A venit vremea să te bucuri, şi să bucuri pe cei puţini dar drepţi, ce aşteaptă a te bucura, şi a venit vremea să-i vezi pe cei ce de bucurii vorbeau, cătând doar spre a le avea ei. Vremea arătării la faţă a venit. Nouă, făptuitorilor, ne este dat timpul viitorului.

În taina tăcerii

Locul depărtării l-a luat aşteptarea, la loc de cinste stau gândurile despre când va fi, şi cum va fi acea întâie şi răscolitoare clipă a faptei şi faptă a vieţii care, cu îngheţul nemişcării şi nerodirii nefiind împăcată, şi-a căutat, ştiindu-şi sortit, pasul cel mic, cel doar de ea ştiut, pentru cei toţi paşi ce vor urma, dezlegător. Ştie doar ea cum se pregăteşte, dar, pentru că temătoare şi nehotărâtă te simte, pentru ea-şi ţine toate amănuntele. Tu aştepti, ea însă nu stă în aşteptarea în care tu încă, fără să-ţi rupă ea, fără să te-ntrebe, piedicile, ai sta şi ai tot sta.

Oricum se vor tocmi gândurile, ale tale pentru tine, ale mele pentru mine, oricât îşi vor dori ca să se prindă când ele vor în hora care le va împreuna spre a fi tocmitoare cu timpurile nemuritoare ce li s-au lăsat deja presimţite, tot miezul unei nopţi, care se va înstela şi lumina prin sclipirea vie a ochilor tăi, şi se va trezi la viaţă simţind zvâcnetul trupului tău, mângîiat de amintirea întregitoarei porunci ce ţi-ai purtat-o în tine încă de când nu aveai curajul de a rosti cuvintele care, aşa sfioase cum erau, ştiai că vor ajunge în temelia acelei clipe, le va aduna, le va curăţa de tot ceea ce este de prisos, de orice teamă şi orice neîncredere, redându-le puterea de a se accepta, în forma în care, chiar nerecunoscându-se, se vor şti a fi ele, tot ele, ale fiecăruia dintre noi şi ale noastre totodată.

Răsturnate fiind şi adevărurile şi sensurile vieţii de acum, de aici, când dreptul tăcerii este văzut, de cei ce se ştiu vinovaţi de propriile eşecuri, ca cea mai de neiertat vinovăţie. Tăcerii pentru ceilalţi, prin vorbele noastre, îi vom da rost de taină sfântă, de miracol şi pecete a avântului, în zbor, spre seninul pe care, aceeaşi care altfel, cu sârg, ne-ar învinovăţi, nu-l pot avea nici în privirea ochilor, nici în şoapta voită tandră şi prevestitoare de bucurii şi vremuri bune, de murmurul nemulţumirii stând mereu însoţită.

E greu să tac, e greu să spun acum că nu ştiu ceea ce ştiu, dar şi mai greu îmi este să-ţi spun despre toate, ca şi cum s-ar fi întâmplat deja totul, fiincă prea multa azi necredinţă, a altora, dar şi a noastră, neînvăţaţi fiind să credem în cuvânt, cel dintâiul făuritor al celor ce adevăr devin, cel dintâiul făuritor de pornire întru făptuire. Doar în treacăt, din adevărurile care se lasă privirilor înţelese, cu vorbele care se vor rosti, îţi spun, ştiind că vor fi, atunci, semn al fiinţării noastre şi al deplinătăţii împreunării, pe veci spre veacurile de apoi.

Dacă timpului i-ai avut o măsură ca mai apoi o alta să-i ai, şi iarăşi să i-o schimbi, acum, când iarăşi o vei schimba-o, îţi va fi mai degrabă pe înţeles, decât clar, de ce te-a cam obligat viaţa să renunţi la fiecare dintre ele, chiar şi când n-ai vrut să renunţi, de ce nu ai putut alta să ai, chiar şi atunci când voiai alta să ai. Abia acum, făcându-ţi-se într-adevăr dor de tine, ai ales să nu-ţi mai potriveşti tu măsura, ci să-i laşi vieţii dreptul de a ţi-o da pe cea mai potrivită, cea care poate să despice firul în patru şi să le înoade pe cele care n-au cum să se rupă, nici să se lase duse de val, spre cine ştie care mal, ori spre o epavă ce încă îşi mai ţine vie, mândră, vechea poveste a corăbiei ce a fost.

Apropiindu-ne, prea devreme fiind, nu s-au găsit motivele care să ne îndemne la drum, doar să ne avem întrebări pe care să ni le lămurim, înainte de toate prin înţelesuri, ca mai apoi, să vină răspunsurile a ceea ce nu fusese pe deplin lămurit, a ceea ce părea a fi ori pată, ori umbră, ori neadevăr plin de amănunte. Apropiindu-ne, ne-am apropiat fără să se ştie, fără chiar să ştim, prin cuvintele care nu se înţelegeau cu intenţiile, ci doar cu lăuntrica simţire a marilor adevăruri din cuvintele simple. Şi tocmai cuvintele simple, ca să fie de netăgăduit adevărul, ne-au apropiat, ştiindu-ne fără datoria de a ne justifica ori de a ne preface.

Nimic nu va fi altfel decât eram învăţati că trebuie să fie, va fi la fel cum ştim că ne trebuie să fie, cu toate cele care trebuie spuse, spuse, cu toate cele care trebuie înţelese, înţelese, cu toate câte trebuie simţite, simţite. Va fi faptă omenească, pornită din suflet şi făptuită ca toate cele care se făptuiesc prin normalul pe care-l avem, ca oameni care nu-şi iau obligaţiile drept temei şi nu se pun să vieţuiască prinşi în teascul obligaţiilor. La cumpăna dintre două zile ale lumii, noi, neştiuţii căutători ai căilor prin care viaţa poate să se ştie trăită, o cale, o a doua cale, o altă cale faţă de cele pe care lumea ni le-ar arăta, se va arăta, ca să ne dea de ştire că oricând poate exista începutul care merge până la capăt, până în eternitate.

Aşteptarea îşi arătă încă motivele ei pentru care nu ne lasă încă motive noaste pentru a ne grăbi, dar nici de glume cu noi nu îi arde. Ţinându-se de noi aproape, pe noi ne ţine să nu ne îndepărtăm. Îşi ia ea depărtarea ca pe propriul ei motiv, lăsându-ne un fel de libertate în a hotărî preschimbarea singurătăţii în linişte deplină, în taina tăcerii care să ne ferească de zarva celor care nici lor nu-şi vor traiul în linişte, nici pentru ei nu-şi doresc o liniştea. Ne este nouă dat ca să trăim bucuria de a avea dreptul regăsirii omeneştii puteri de a face, într-un timp scurt, ceea ce se greu se face chiar şi într-o viaţă, redobândind dreptul de a crede în unicul adevăr: omul.

Acum, din nou, acum

Eu, despre mine, multe n-am să-ţi mai spun, despre tine, deja ştii că mi-a fost dat să ştiu multe, despre tine, despre toate cele ce azi nu-ţi trec prin minte că pot să te bucure, că pot să schimbe ceea ce îţi crezi de neschimbat, să ne spunem, ar trebui. Despre lumina dimineţii, ce-o cauţi fereastra deschizând-o, bineţe dând florilor copacilor care mereu, mai târziu, când o altă primăvară va veni, celorlaţi se vor arăta, despre rodul lor, ce şi ţie ţi-e dat a fi, despre cum te vei întoarce înspre tine şi înspre adevărul de care te-ai lăsat păgubită, şi despre necuprinsul orizont ce, prin tine, multora se va lăsa ştiut şi cunoscut, să ne vorbim a venit vremea.

Limpezimea cerului, în gândul tău s-a lăsat să trăiască, s-a lăsat să poată să fie iarăşi ceea ce a fost, şi tu să fii pe de-a-ntregul şi mult mai mult decât ceea ce ai fost. Ca atunci, într-un cândva care-ţi dă semnele lui pentru a înţelege acest timp al căutării, altfel decât cel al căutării din începutul pe care ţi-l aminteşti întru totul şi spre acum, spre acest al doisprezecelea ceas a ceea ce nu a fost şi nu-şi mai doreşte aşa să rămână, îţi face semn, dimineaţa, când se hotărăsc a se lăsa odihnei, stelele cele mai strălucitoare, acelea care-ţi priveghează somnul, dar mai degrabă nesomnul, în care te tot cauţi în rostul lumii şi rostul în lumea în care, fără să stai pe gânduri, ai intrat, grăbită parcă, de teama unor furtuni care, de nu s-ar fi lăsat pradă mirajelor depărtărilor, praf şi pulbere puneau pe drumurile celor care s-au îngrămădit să te vadă însemnată cu semnul înrobirii fără cutezanţă şi lipsită de orice speranţă, te regăseşti în vise şi te redai vieţii. Ca atunci când ţi-eram eu, cunoscut aşa cum degrabă va fi să-ţi fiu cunoscut, văd raza de lumină care, chiar dacă o simţi uneori orbitoare, ştii că-ţi este călăuză drumului, altfel, pe care-l vei avea început, când pecetea-i spre neschimbare, împreună i-o vom pune, întronându-l stăpânitor al viitorului.

Erau deja promise timpurile viitoare când, privind zorii de zi, nu ai mai găsit nici un punct de sprijin în a trece hotarul înapoi, înspre ceea ce numisei, fără să te îndoieşti, timp al mersului din prag în prag şi al pasului trecător peste săritorile căzătoare în gol, ocrotită fiind de cutezanţa hotărâtă în a nu ceda celor care, oricând, oricum, bucuria şi-o au în îngenuncherea celor care stau drepţi fără să-şi ceară şi fără să se vrea văzuţi drepţi, a celor care nu dau din colţ în colţ, când neputinţele altora se prefac în lovituri pe care ori le înfruntă ori fac să nu lase urme şi urmări. Acum, din nou, acum, spre umbra aceloraşi trăiri îţi merg paşii, înspre acolo îţi fug gândurile şi tot înspre acolo privirile-şi caută liniştea, spre a se curăţi de tot praful cioburilor sclipitoare, aruncate spre cei ce voiau să vadă, cele care, pentru a-ţi strica şi ţie perspectiva, de marginile ochilor s-au agăţat, trăgând nădejdea de a putea convinge să nu le vrei niciodată lăsate de izbelişte.

Nu poţi fi ceea ce nu eşti, nu poţi fi altfel. Nu poţi să te opreşti din căutarea amintirilor care, năvălind, pun piedică gândurilor zilei şi spulberă visurile nopţilor. Ţi-ai ales nesomnul fără să ştii că alegerea ta este. Dar văpaia temerilor de neîmplinire a celor ce-ţi sunt date să le-mplineşti, pe dedesubt, nevăzută uşor, bine ascunsă de tine, munţii i-ar înfierbânta, dacă munţii te-ar acoperi. Munţii s-ar cutremura, de-ar fi deasupră-ţi, când gândul, proptindu-se deasupra gropii în care ţi-ai îngropat, pentru a-ţi da ascultare, sufletul, în faţa ochilor îţi pune zvîrcolirea chinuitoare în care, încercând să îţi facă pe plac, îşi caută cale de a te convinge să faci ceea ce ai de făcut, asemenea a ceea ce eşti tu, nicidecum a ceea ce vrei tu să fii. Şi, dacă azi nu-ţi mai arde să te miri de ceea ce-ţi este simţire, te opreşti încă a te împăca, măcar în taină, cu firescul care, întâmplându-se, ca o minune s-ar arăta schimbarea ta, şi, tot ca o minune, multele dorite împliniri, s-ar aşeza pe vadul de pe care ţi le-ai scos, ţi-au fost scoase ori ele însele, nevoind să se lase înşelate, au plecat fără să găsească de cuviinţă să privească înapoi, ştiind că nu şi-ar avea decât rostul de a-ţi mai lăsa pierderea de timp să se sălăşluiască în tine, până când va fi sigură că te-a învins cu totul.

Au fost, până nu de mult, aproape de tine, motivele pentru care încă şi azi, te mai temi. Acum însă, mi-au dat privirile tale, când cauţi să convingi lumina zilei să-ţi fie martoră, dreptul să înţeleg, încep să se topească şi să-şi piardă puterea ce şi-au avut-o, căreia, vreme destulă i-ai simţit apăsarea, cea care te-a convins că dedesubt de îţi vei pune sufletul, la fel de bună va fi calea şi aceleaşi urmările. Azi amintirile te grăbesc şi-ţi pun în seamă ştiute şi neştiute simţiri, vrute şi nevrute porniri, crezute sau necrezute gânduri despre ceea ce urmează. Şi urmează, întâia oară, după atâta aşteptare, să ne dăm dreptul de a fi convinşi că şi dacă vremurile s-au făcut neînţelese, ne-a rămas toată înţelegerea întreagă în a trece de toate piedicile prejudecăţilor, pentru a ne da pe noi, Cerurilor şi nouă, cei ce suntem, mai mult decât orice dorinţă frământată în gând, esenţă de absolut şi firesc necesar. Acum, din nou, acum fără peceţile lumeşti, răbdători încă, dar nerăbdători prin fire, ne aşteptăm. Prin fereastra ce larg, dimineaţa o deschizi, spre tine vin îngerii...

Peste aşteptări, înseninări venind

Vuietul valurilor care aduc spre malurile vieţii noastre ceasurile care se vor încrusta în filele calendarelor unei alte lumi, care doar nevăzută ne este, nouă, celor care doar văzutului, auzitului şi făptuitului mai dăm crezare, cu mirare trezindu-ne în gândurile care caută răspunsuri, după ce toate sunt deja trecute, sau urmare cu pecete definitivă. Noi suntem ai lumii în care toate au formă, dar şi ai celei în care dinainte sunt toate ştiute şi cunoscute, şi rânduite după legi pe care le-am lăsat să ne fie de folos când omenescul din noi nu se mai lasă de noi stăpânit.

Intimidată de strădania gândului de a fi potrivnic, împotrivirea pe care ţi-o voiai, pentru ceea ce fusese şi-ţi era teamă că de va fi, la fel va fi, ca scut păzitor ţinând-o, te vei lăsă, fără să spui că ai vrut, într-o prea firească dorinţă a înţelegerii tainelor care te-au făcut a nu putea ţine pasul cu faptele timpului şi semnele vremurilor, să-ţi ai în priviri înălţimile în care stau, ca-ntotdeauna, stelele, a toate ştiutoare. Şi-atunci, din privirea ta, desluşind rostul lacrimilor, voi putea, pentru amândoi, înţelege cât de înălţătoare este fapta care, nesupusă fiind minţii, cea care înoadă firul înainte de a-l despica în cât se poate de mult, pentru a se face potrivnică celui care îi lasă întreaga putere de a hotărî, ori prea lesne nepăsătoare celui care-i crede mult prea lăudata, de chiar ea, putere de a nu se lăsa sedusă de unele trecătoare sclipiri ale unor banale cioburi de oglindă.

Orice vei spune, orice vei face, spre malul apelor, ce-şi spală valurile în curgerea vântului care dă viaţă foşnetului copacilor îmbătrâniţi sub arşiţa soarelui, gândul ţi-l vei trimite, să-şi spună lui povestea zbaterii, ştiindu-se înfrânt de dorinţa ce-ţi va alunga somnul, dorind să trăiască nemuritoarea clipă a simţirii Cerului aşezat ca pernă tâmplei tale, care, căutându-şi liniştea pernei, va zvâcni ca semn al sufletului care, dorindu-şi deplină descătuşarea, te va face a-ţi deschide braţele fără mirare şi fără alt motiv decât acela de a dărui şi a primi daruri dinspre Cerurile ce-şi vor ţine porţile deschise, şi vor aprinde torţe în altarul în care se sfinţesc cele sfinte, de neînchipuit oamenilor ca fiind sfinte, şi se ard toate cele de netrebuinţă, multe crezând oamenii că sunt de mare preţ.

Lăsate sunt toate, ca oricărui om, să fie, semnele trecerii tale dintr-o efemeră şi neîmplinită existenţă, asemănată ştiindu-se cu liniştea unei plute, în apele oceanelor, sub fulgerele furtunilor necontenite, înspre cele mai pline de fapte aducătoare de bucurie şi trăiri consensuale, şi, dacă-ţi regăseşti şi dorinţa de a te lăsa nemuririi, doveditoare de rodnicie, în bună înţelegere cu rostul ce ţi l-ai dorit. Dincolo de toate, dincolo de tot ce a fost, nu poţi fi ceea ce nu eşti, doar ceea ce-ţi este dat şi vrei să fie, poţi fi, de vrei să fii.

Evidenţele îţi dau semne în privirile tale care caută trecerea timpului să o vadă prin toate cele ce-mprejuru-ţi sunt. Ceasurilor le pui întrebări şi calendarelor le dai, din nerăbdarea ta, putere să încerce să ajungă, degrabă, la ziua sortită, asemenea unui soroc. Şi nici răbdarea de a asculta răspunsul ceasurilor, nici răbdarea de a le privi zilele calendarelor nu-ţi mai este la îndemână, nici mersul drumului nu ţi se mai pare a fi greu, aşteptându-te pe tine, să te renaşti, să te recunoşti şi să te regăseşti asemenea cu cea care, în copilărie, căutai să vezi de ce florile, înflorite fiind, nu se lasă toropite de razele sorelui în zori, căutând să fie văzute din înaltul Cerurilor. Şi ştii şi de aşteptarea-mi ce tace, ştiind că-i vine timpul să plece în trecutul din care s-a născut, fără de folos devenind.

Tu ştii, la fel cum ştiu şi eu, dar mai bine decât mine putând să spui, ceea ce ne este dat să trăim, făptuind deopotrivă, amândoi, împreună, nedespărţiţi de nici-un fel de piedică, de nici-o urmă de regret, de nici-o teamă, de nici-o condiţie. Şi, bine ştiind că urmele mele neşterse rămân când apăsat mi-e pasul, printre poveştile despre întâmplările zilelor care trec aşteptând să treacă, pas apăsat, cu urme pe totdeauna, mă îndemni să pun, mă îndemni să fac, şi parapet al drumului meu voind să fii, alăturându-mi-te, dar şi motiv de mers fără zăbavă, spre acel loc ce-şi are numele Acasă, neputând fi nici mutat, nici dărâmat şi nici uitat.

A venit vremea, nici de dat înapoi nu mai e timp. S-au mişcat deja norii înspre apus, făcând venirii tale loc, lăsând acelei nopţi libertatea de a fi aşa cum îşi doreşte să fie, neumbrită de nici o urmă de întuneric, pentru ca, de privirea-ţi dornică de sclipirile de bucurie ale stelelor, să nu se poată prinde nici măcar un fir de praf, nici măcar un bob de rouă, ca nu cumva, înşelătoare, vreo nălucă, ademenită de gândul celor carenici altora nu le mai vor să le fie ceea ce nu pot ei, să-ţi fure o fărâmă de clipă, să te sărăcească de treapta cea mai înaltă pe care gata eşti să o urci, pe care abia aştepţi să păşeşti. Acum doar acelei întâmplări care ţi s-a ţintuit în minte când nici nu îţi mai credeai gândul, nu simţirea, înaripat, îi cauţi locul în care să se ştie pentru totdeauna, fiind ea însăşi zămislitoare de totdeauna, potrivnică acelui neînţeles niciodată, care te încorsetase într-un cotidian anost.