sâmbătă, 1 decembrie 2012

În forme de lumini, să vezi...

O temere mai ai şi doar ea te mai împiedică să ai ceea ce trebuie să ai, să trăieşti ceea ce trebuie să trăieşti, să fii ceea ce trebuie să fii. Cauţi un drum acum spre mai înalt, pentru a putea să urci spre înălţimi ca să vezi mai bine, că să înţelegi mai bine, ca să ştii mai bine ceea ce cunoşti. Picătură cu picătură se adună şi adunate sunt deja în pârâu, dar încă nu vezi că el curge, şi se tot adună, şi se va face curând râu şi mai mult decât râu. Tu crezi că nici măcar nu se va opri ci că se va creşte şi nimc nu-i va mai sta în cale. Doar că aşa cum apei ce curge i se spune că poate fi oprită de mal făcut de om, sau de pământul, care mişcându-se pleacă spre vale, aşa şi ţie temerea îţi spune despre ceea ce ştii că îţi stă în cale şi, ca să te convingi pe tine că nu-şi are nici temei, nici adevăr, cauţi să trăieşti totul, să vezi totul, să auzi totul, să simţi totul, cauţi, în sensul acestei lumi, ceea ce deja ştii că există în sensul întreg al lumilor.
Din acelaşi loc, pe acelaşi drum, am venit amândoi. Înţelesurile care-s la fel, care n-au decât diferenţe de timp între ele, abia acum le-am putut eu înţelege, dar şi mie, ca să fie înţelese, mi-au trebuit multe vorbe să facă drum dus şi întors între noi. Acel timp care ne mai desparte este tocmai timpul dintre înţelesuri. În zi de început mi-au pus piciorul în prag, ieşind în calea mea dintre toate înţelesurile pe care le am din alte fapte şi din alte trăiri. Şi-atât de hotărâte s-au arătat, că eu m-am simţit un mare nehotărât în faţa lor. Chiar dacă se arătaseră de atâtea ori în marginea orizontului privirilor, chiar dacă faptelor împreună le-a dat contur şi formă, n-aş fi spus că-mi pot băga mâna în foc pentru puterea-i de a nu o lua la goană în faţa argumentelor. Nicidecum nu mă făcea ceva să cred că îmi va arăta şi mai mult decât atât, că va da înţeles diferenţei care, între noi, nu se arată.
Singuri ţi se-agaţă paşii de temerea ta şi te face să te aşezi, răbdătoare, în genunchi, în faţa unei realităţi care îţi mărgineşte idealurile şi te împinge pe drum plin de fundături şi desfundat, înspre ghioluri cu apă murdărită de atâtea alte amăgitoare căutări. În forme de lumini, să vezi adevărul ţi se dă, şi atunci mi-este şi mie dat să ştiu că temerea-ţi face pas în urmă, voind să se ascundă spre a nu fi alungată. Atunci se simt iarăşi vorbele libere şi bat drum ştiut, dinspre tine înspre mine, ca să se poată întregi, şi întorcându-se înspre aşteptările tale, creionează pasul cel mare ce va strivi o realitate care acum se mândreşte cu ea însăşi, se încrede în ea, şi se crede de neînvins.
Triadelor care suntem, triada ni-i destin şi ea încă ne aşteaptă pe noi. Eu am venit, tu ai venit, noi încă nu am venit. Acesta este un alt răspuns ce mi s-a arătat pe vârful primei raze de soare. Se tot auzea rostită întrebarea şi răspuns nu-i ştiam. Când iarăşi temerea ta se va cutremura, prima rază de lună ce ţi se va oglindi în privire, îţi va arăta, în forme de lumini, să vezi mai mult decât răspunsul... tu ai să vezi continuarea. Puţin altfel, e adevărat, faţă de cele ce acum le-ai vrea susţine, dar vei fi tu cea care vei împrumuta argumentele lui ca să se împlinească totul, chiar dacă eu gând de-mpotrivire aş putea să am.
Ceea ce este acum realitate, îţi mai trecea, din când în când, prin gând, că este un amestec de aşteptare şi trădare îmbrobodită de liniştea calculată până la forma pasului şi lungimea cuvântului. Şi chiar că poate stă mână în mână cu temerea ta, te mai gândeai, dar firea-ţi căutătoare, lăsându-se ştiută, era împinsă şi câteodată chiar urnită, spre a bate drumuri pe câmpuri pustii sau prin pădurile munţilor prăpăstioşi. Dar învăţând să zbori pe deasupra a tot ceea ce se credea că poate să te ţină mai mult plecată, s-a văzut că faci de două ori mai repede, pe amândouă, decât făceai una dintre ele, cândva. Aşa a ajuns trădarea să numească, întru răzbunare, cunoaşterea, duşman şi înălţarea în Lumină, coborâre în întuneric. Atunci simţeam şi eu vinovăţia care şi asupra mea se arunca, la un loc, însă de-a valma, cu a ta.

marți, 23 octombrie 2012

Menirea-ţi de stea

Am un obicei vechi, unul mai vechi decât îmi amintesc eu că mi l-aş fi făcut. Până mai spre miez de noapte, spre cer îmi arunc privirea, căutând o stea printre stele. Şi o tot caut, căutând-o printre toate cele mici şi toate cele mari. De mai dintotdeauna nu m-am uitat la cele mari şi strălucitoare, parcă nici nu erau acolo. Nici pe cele sclipitoare nu stăteam să le înţeleg, ştiam că ceea ce mi-ar spune e ceva ce tuturor le-ar spune. Şi mă feream de stelele atrăgătoare, ştiam că pot hoinări, în gând şi în fapt, la infinit, urmându-le. Căutam, totdeauna o stea, o stea care ştiam că e mai frumoasă decât toate stelele cerului. Mereu am vrut atunci să o găsesc. Negăsind-o, în fiecare seară porneam, ca şi acum, în căutarea ei.
Aş fi vrut să nu spun niciodată cuvintele cele mari, cuvintele pe care vorba-mi încă refuză a le spune, rezemată poate, mai sigur proptită de pragurile peste care, călătorind sau hoinărind prin lumea vieţii de acum, a trebuit să trec. Nici nu m-am întrebat până a-cum dacă le-aş mai putea rosti, mă ştiam rostitor de cuvinte în care lăsam gândul să doarmă dus... Aş fi vrut... sigur aş fi vrut... şi asta doar pentru a-mi arăta mie că pot, că încă mai pot. Sau să văd dacă pot eu ceea ce alţii spun că se poate, continuu, totdeauna... De-acum spune-vor ei ce vor vrea să spună, face-voi eu ceea ce simt să fac. Vrerea să le fie vrere, de vrere-şi vor, eu îmi rămân mie, cu cuvintele mele, simple, mici, complicate, mari... Vor fi aşa cum se vor vrea să fie...
Nici să le arunc nu pot, nici să le ascund, nu pot. Nici în van să le rostesc nu am cum. Din căutările rostului, din căutările mele printre stelele pe care le vedeam totdeauna stând în aşteptarea celor ce trebuiau să le caute şi să le ia în grija lor, spre a nu mai tremura în frigul înălţimilor, şi a nu se mai gândi să cadă în ascunzătorile apelor, crezând că nu e nimeni ce poate avea privirea şi căutarea înspre ele. Nu fac din nevrerea, ori neputinţa, de a le şlefui, rostogolindu-le de zeci de ori în scocul minţii, o virtute, doar le las toată încrederea mea că, ştiind că nu le ţin deloc ferecate în temniţele gândurilor, înşirându-se, singure se vor face să vorbească despre firescul lumii, şi al meu, cel ce acum sunt al acestei lumi.
O clipă din viaţa asta mi-ai fost aproape şi atunci am spus ceea ce nu mă credeam să spun. Dinspre totdeauna venind, regăsirea ne-a fost dată fugară. De unde să fi ştiut eu, de unde să fi ştiut tu că voi veni eu din preumblarea mea, dinspre un lumesc nicăieri, spre un alt lumesc oriunde, care mă va face să uit că trece timpul, ori că vei veni tu, din noianul de treburi zilnice, care te face să ai paşii împovăraţi de o aşteptare pe care nu o iei în seamă, ştiind tu, în felul tău, neştiutoarea, că pasul îţi va fi egal, ca măsură, cu pasul ce eu nu pot să dau înapoi spre a nu-l face, nu-l pot opri şi nici nu-i pot da poruncă să nu se vrea făcut?
Unii spun că suntem asemenea, alţii caută să vadă cum şi cât de mult ne deosebim. Unii vor să înţeleagă ce vom fi, dincolo de ceea ce pot şti că suntem, alţii vor să priceapă încotro ne ducem drumul dar mai ales încotro drumul ne duce pe noi. Le este privirea îndreptată spre amândoi, uitând, cumva şi neputând, să ne privească în timpul trăirilor care nu sunt aşa cum îşi închipuie ei că sunt, şi, tocmai de aceea, încearcă să afle cum sunt. Ne caută punţi şubrezite pentru a ne îndrepta spre ele paşii, sau privesc îndelung podurile peste prăpăstii adânci spre a se convinge, gândind că sunt asemenea podurilor drumurilor lor, că ele se sprijină pe picioare ce pot să se rupă, fără să privească spre înalturile care le susţin spre a nu le simţi balansându-se în furtunile ce se vor stârni când paşii vor avea aceeaşi urmă a sensului.
Niciodată nu am fost cel care să iau totul de-a gata. Văzând şi auzind căutările celor care vor să aibă totul de-a gata, îmi vine să îi întreb dacă au văzut vreodată o stea adevătată căzând la picioarele lor, din înalturile luminate prăbuşindu-se, atunci când dorinţa lor de a o ascunde privirilor altora a fost mai mare decât dorinţa de a trăi ei în consens cu propriul suflet. Şi i-aş mai întreba de ce îmi tot caută mereu direcţii pe care să plec spre a mă tot întoarce, mai mult decât lor îşi caută lor aşternut moale şi curat spre a dormi nopţile odihnei în pace?...
Eşti rostul, eşti adevărul, aşa cum dat este să priveşti înseninarea ce-o aduci spre a dezgheţa izvorul vremurilor de împlinire ce aşteaptă ca razele-ţi să-l privească în ochi, spre a se curge limpede, în vadul pe care acum doar razele tale îl văd, aşteptând ruperea îndiguirii. Acum ştiu sensul şi motivul pentru care căutam dintotdeauna, prin cer. Acum ştiu de ce caut prin Ceruri. Nu aveam atunci teamă, acum ştiu, fără teamă, că te vei coborî, lăsând în urmă depărtarea, înainte de a se însera, spre a spre a rupe zăgazul ce îmi striveşte privirile şi-mi opreşte curgerea. Pe vadul pe care acum îl vezi sec, voi putea curge spre totdeauna, însă nu spre nicăieri. Razele tale se vor ridica înspre Ceruri, şi aşa tot vor şti ele, şi oricine va şti, noul drum al vieţii.