A luminii, prin fapte

Vis, dacă doar vis ar fi, ar rămâne, şi s-ar pierde printre amintiri de vis. Dorinţă, dacă doar dorinţă ar fi, ar rămâne, şi sar pierde printre amintiri dorite. Motiv, dacă doar motiv ar fi, ar rămâne, şi s-ar pierde printre motivele trecerii timpului. Datorie, dacă doar datorie ar fi, ar rămâne şi s-ar pierde printre faptele fiecărei zile. Fiindu-ţi adevăr care dă nopţilor vise, dă zilelor dorinţă de a avea înţeles, dă vieţii motiv de a se şti trăită şi dă trăirilor puterea de a se şti datoare pornirii fără întrebări a ceea ce poate fi, ce poate urma, tu ştii că va fi, fiindu-i tu... Să pleci din adevăr, să ştii că pleci din adevăr, să ştii că plecând poţi pierde adevărul şi să vrei, crezând în adevăr la fel cum crezi în tine şi în ceea ce eşti, dar, mai ales, că doar ceea ce ştii că trebuie să fii poţi fi, pe cei de-acum îi sperie, nici să creadă spre a se întâmpla, nici să-şi dorească a şti că s-a întâmplat, nu vor. Din câteva cuvinte, fără ascunziş al mirării, ar cere tăcerii să se înstăpâneacă, spre a-şi onora sfârşitul pe care-l văd aproape. Ba chiar îl doresc, altfel ştiind că prea aproape e sfârşitul lumii în care, de voie, prea rar de nevoie, fac ceea ce fac pentru a împlini vise, şi dorinţe, a avea motive şi a se şti buni platnici ai datorilor ce şi le-au însuşit, văzând că şi alţii au făcut la fel, căutând calea de-a nu-i ieşi din rând.

Un rost au toate, când rostul e văzut, şi fără rost e totul, când în rost nu se crede. Îndoielii, cea care a supus şi voinţa şi puterea oamenilor, cea care a scornit poveştile despre ceea ce nu se poate şi aproape că i-a obligat pe cei care tocmai invers decât ea voia, merseseră, şi reuşiseră, să tacă, prin credinţa ta, pierdere de alte suflete ce s-ar fi lăsat decăzute, îi vei face. Şi vei reda speranţei dreptul de a se arăta celor care dorul ei îl au, chiar şi acelor care, mulţumiţi, împăcaţi sau deznădăjduiţi, de la ea şi-au luat gândul, să se răscolească, de-i nevoie să se revolte, ca să reînveţe şi să le fie obişnuinţă dreptul de a fi cu alţii egal şi doar faptele să-i deosebească, de pot acestea deosebi, pe unii de alţii. Căci fapta şi fapta urmare a faptei le va fi exemplu, căci doar prin faptă se poate reda lumii, învăţaţă că există doar ceea ce poate fi atins, adevărul. Şi bine îţi e ştiut că cei care acum vorbesc de vorbe fără fapte, negând adevărul cel mai adevărat, pentru a face loc adevărului minciunii pe care şi-o ţin de coroană, împotrivă-ţi îi vei face, împotrivă-ţi vor fi, neiertători.

Dinspre răsărit spre apus, din lumină spre lumină, prin lumină, pe lumină, drumul tău fiind, faptele luminii se vor dărui şi dăruirea va purta lumina în ea, ca apoi, prin lumină, cel dintâiul redat lumii, va veni să fie stindard al luminii. Aceleaşi vorbe se tot aud, aceleaşi cuvinte se tot scriu, dar faptele nu ies nicicum, nicicând la lumină, dovadă a neputinţei cuvintelor care se spun fără credinţa că sunt adevăruri, mai degrabă spre a împinge pe alţii pe un drum de nimeni bătut, al implinirii sau pierzaniei care, cândva, cineva, să-l vadă cum va fi fost. Ni s-au luat vorbele de dinainte de a şti spre a nu se isca vorbe despre înţelesuri şi a nu lăsa creioanele care, pe deasupra a ceea ce-i scris, de scriu, şterg, omorând vechile cuvinte, să se arate în vrednicia lor nemăsurată şi în mândria lor de a scrie ceva, orice, spre a nu se şterge, spre a se adeveri prin puterea de a rezista la orice poate curge sau, deasupra lor, aşeza. Doar lumina, ca foc le dă, fiori, temându-se că, scrisele de ele cuvinte, lumii şi-ar arăta mizeria altfel bine lustruită.

Dinspre ieri înspre azi, nu se văd urme, nici gândul dacă nu este de la spate împins, sau cu vicleşug amăgit, nu îşi poate găsi rădăcina din care s-a arătat a creşte pentru a se ridica, asemenea oricărei flori, deasupra firelor de iarbă, pentru a nu se mai îndatora cu nici o rugăminte acestora, la ceasul când îşi doreşte a da bineţe razelor de lumină ce prevestesc soarele prin a cărui lumină culoare se arată neprefăcută de amestecul de nuanţe ale umbrelor care, fiind prea bune prietene cu neadevărul, jocul adevărului doar se arată că-l fac, neştiut fiindu-le.

Dinspre azi către mâine, doar sufletul, prin necunoscutele nouă căi, vede şi ştie, şi n-are teamă să se arate şi să arate cum ramurii de răchită abia crescută şi ramură văzută, ce formă poate lua şi formă poate da, mlădiindu-se, dat îi e să fie întîia, întâiului semn, născătoare, fără ocolişurile sau neputinţele celei ce s-a lăsat şi dedat obiceiului de a se întrece, în joaca ce i-a furat mlădierea şi i-a împuiat capul cu statornicia şi rodirea mai spornică, de va fi cândva, cineva, să-i facă rost.

Dispre ieri, printr-un azi care va fi ziua în care măine se preface în azi, ca şi soarele, drumul îţi este, şi paşii de pe drum au tot ceea ce le este de trebuinţă să lase viitorului lumii îndemnul înspre lumea viitorului, asemenea ca formă celei pe care acum, încrâncenarea de a nu fi, caută pe a fi, să-l arate ca motiv de neîntoarcere, ca motiv de zăbavă a timpului împlinirii. Doar tu, întâia, împlinind legile în ceea ce mai au ele din Legea ce este ştiută că a fost, însă nu şi cum a fost, Lege a începutului, întâia născătoare a întâiului ce s-a retrimis întru totul lumii, drum îţi baţi pentru ca alţii drum să aibă. A lumii şi luminii eşti, a lumii şi luminii, prin fapte, vei fi, de-acum spre pururea şi-n veacul veacurilor!

Leac prin legământ

Necunoscut încă îţi sunt, necunoscută încă îmi eşti şi încă mai trece timpul şi ţi se pare că reperelor vieţii le tihneşte aşteptarea... Încă nimic nu pare a se întâmpla, încă nu ţi-ar veni să crezi că poate să existe prezent, ori viitor... Şi, cu toate acestea, eu parcă despre trecut, înainte de toate ţi-aş vorbi, însă nu cred că e încă timpul... Încă nu vreau să-i încurc socotelile, încă nu vreau să te încrezi fără să crezi... Îi las întâietate şi-l las să se convingă de iţele pe care le-a-ncurcat şi să se explice singur pentru ce a ales calea asta.

Dar nu mai cere timpului ceea ce îi este imposibil să dea, nu-i cere explicaţii. Timpul nu ştie ce-i acela suflet, el doar cu mintea stă la masă şi se lasă socotit pe o socotitoare pe care, ascultând şi el de minte, o crede doar a lui. Acela-i timpul ceasurilor şi al calendarelor, după care cei care nu se mai cred decât vieţuind un timp, uită să trăiască. Şi aşa se face că îmbătrânesc. Se lasă duşi pe val de jocul timpului şi când mintea vrea să le arate că e cea mai puternică, le cere să-şi risipească dorinţele. E timpul bătrâneţii, e timpul când oamenii-şi pierd şi speranţele şi puterile. Însă printre toţi aceştia, mulţi şi mereu mai mulţi, cîţiva şi-au ales să trăiască, să uite să îmbătrânească. Sunt cei pentru care zilele sunt zile şi nopţile nopţi şi doar faptele şi trăirile fac diferenţe între ele. După câte sunt şi după câte înţelesuri stau în juru-le, ceilalţi oameni încep să socotească, după măsura ce şi-o au lor, câţi ani au trăit. Uneori, când, socoteala li se încurcă, îi numesc nemuritori. Se miră că sunt însă puţini...

Cum nu putem să ne vedem măsura vieţii, după unii şi după alţii ne luăm şi ne ţinem de străini, necunoscuţi unui prezent contrafăcut, lipsit de consistenţa adevărulul. Când ne mai abatem de la trufaşul gând al neputinţei de a crede în noi, crezând în cele ce ne-am învăţat pe când şi noi priveam răsăritul soarelui ca hotar între ceea ce a fost trecutul şi ceea ce este, ca doar un scurt popas înspre viitor, ne-aducem aminte de fiecare amănunt, ne căutăm şi ne chemăm pe nume, ştiind că nimeni altcineva nu va răspunde, ştiind că nimeni altcineva nu poate auzi chemarea, nefiindu-i cunoscut semnul, însemnul şi consemnul ce ne dă absoluta identitate a infinitului despre care ceilalţi, imaginîndu-şi, nu i-au găsit decât înţeles abstract. Poate din teamă, poate din prea multă obişnuinţă cu spusele celor care nu te mai înţeleg, de multe ori te întorci din drum...

Din acel absolut s-au făcut toate să fie adevărate, înspre acel absolut, cu dreptul de a redobândi puterea de a înţelege diferenţa dintre tot şi întreg, plecând, ne-am lăsat legământul reîntâlnirii şi regăsirii, ne-am lăsat puterea de a ne fi leac, în vremuri în care nelecuiţii se vor nelegiui şi vor vrea supune pe oricine le va arăta că o altă cale este cu putinţă şi alt drum de trebuinţă. Din timpul victoriilor ne vin asteptările de azi şi doar decăderea le-ar putea reduce la tăcerea mulţumirii de a ajunge la învoială cu simpla vieţuire, cu existenţa de complezenţă.

Ca mai toţi ne lăsăm de prezent împiedicaţi dar, acum când mulţi îşi spun poveşti despre trecuturi pe care şi le închipuie în felul şi chipul dorinţei prin care să arate că ceea ce nu pot fi au fost, înaintea faptelor, vorbele pot să fie ucigaşe ale oricărui pas către viitor. Căutând însă motivele piedicilor, prezentul fiind doar o înşiruire de fapte care nici nu se puteau învinovăţi unele pe altele, nici pe alţii şi nici pe noi neputând învinovăţi, decât pentru a găsi vinovaţi, a trebuit să trec graniţele trecutului. Într-un trecut, trecut de mărginirile amintirile noastre, adevărul se mai putea găsi cuibărit... Prin el, paşii viitorului deja pot fi ştiuţi...

De unde să fi ştiut noi, pe când trăiam fiecare clipă ce ni se arăta ca noutate, că deloc nouă nu era? De unde să fi ştiut că faptele ni-s urmare a unor fapte şi nu cele dintâi şi cele ce ne-au venit să le facem, doritori şi împlinitori de dorinţe, începători şi nu continuatori a ceea ce intra în firescul care nici nu se putea spune de ce era firesc doar aşa cum se întâmpla şi nu fusese firesc când se mai putea întâmpla? De piedicilor amintirii-i vom mai da crezare, acum ne va fi să ştim?

Nu-i nevoie să schimbi ceva, nu-i nevoie de nici o schimbare. Legile nu s-au schimbat, neuitând, aşa cum noi, spre a ne încerca în credinţa noastră, ne-am lăsat în seama uitării pragurile pe care să ştim să le trecem aşa cum ne-am promis să le trecem. Uitarea ne este ajutorul fără de care nu putem să urcăm, uitarea ne este ajutorul spre a ne vindeca fără a ne lăsa pierduţi în lumea care, singură, îşi face răni şi care preferă moartea trăirilor pentru traiul vieţuirii.

Aminteşte-şi cuvintele ce le-ai scris, neputându-mi-le spune... Acesta-i leacul vieţii, de atât ai nevoie şi asta-mi este nevoia de a face încă un pas pe drumul meu, de a păşi tu pe drumul pe care visul ţi-l vede fapta cărora doar tu i-ai dat crezare, dar nerăbdarea te aruncă în calea deznădejdii. Aminteşte-şi dorinţa pe care ai lăsat-o ca legământ şi lasă ca, din motivul prin care tu ai legat viitorul de fapte, faptele să se poată odihni în trecutul care să nu-şi mai dorească prezent... Acesta-i leacul! În mâinile noastre, de o vreme încoace, este!

Adevărul, încă vis

Încă îţi este adevărul vis şi încă te gândeşti să-l laşi pentru o vreme visului, teamă fiindu-ţi de a nu fi tocmai el cel înşelător, dar mai degrabă, se vede precum o scamă de nor când în calea razelor soarelui se aşează, de oamenii din lumea ta, cei din jurul tău care, lăsându-se chiar prigoniţi de propriile trăiri, se fac uneori apărători ai legii de care altă ştiinţă nu au decât că trebuie să o respecte şi, n-ar fi nimic de-ar fi doar asta, pe cei ce li se pare lor că vor să o calce, să îi oblige a o păstra, chiar de-ar fi ca cel ce altceva simte, pe sine să nu se mai simtă şi sieşi să nu îşi mai dea crezare în drumul pe care s-a pornit să meargă de pe când trăia încă în vis, priveau spre nevăzutele, de ceilalţi, întâmplări următoare, oricât ceilalţi voiau să-i facă să nu creadă faptele lor să le privească.

Îţi este încă vis adevărul, pentru că acolo l-ai trimis, spre a se păstra curat, spre a nu-l afla cineva şi aflându-l, să-l alunge ori să te convingă să îl alungi tu, că, de nu se poate altfel, tu va trebui să fii alungată. Acolo îl păstrezi, ştiind că nu mîine este ziua plecării, căci de-ar fi mâine nici de alungarea ce ţi-ar fi promisă nu ţi-ar păsa, ştiind că aşa n-ar fi o alungare, ci o mai degrabă ajungere spre ceea ce adevărul îi spune pe numele ei adevărat, împlinire şi cu vederea limpede o vede ca fiind spre totdeauna şi de-a pururi.

Îmi este şi mie vis acelaşi adevăr şi îmi apare de oricâte ori viaţa îmi ţine privirea încruntată şi fruntea încreţiţă, descreţindu-mi-o, ca să văd orizontul senin şi înalt, zorii de zi tăind întunericul nopţii şi razele cele dintâi alungând umbrele tolănite pe drumuri, având în gând să împiedice pe oricine-şi doreşte să meargă fără să ţină cont de ele, voindu-le mai degrabă lenea decât ajungerea prea departe. Şi-n vis încă îl las şi eu, ştiind că mişună atâtea minţi, încorsetate de prejudecăţi, în jurul meu. Dacă ar fi să mă audă povestindu-l, s-ar repezi să-l sfâşie şi să-l târască prin colbul fundăturilor pe care merg ei. Nu mi-aş putea ierta uşor, sau poate nu mi-aş ierta, niciodată, fapta mea, care l-ar face să se ştie dinainte condamnat ca fiind prostie, neghiobie, sau minciună, fără dovezi şi fără probe. Ştiind ce s-ar spune, dau, plătesc vamă tăcerii, aşteptând, aşa cum şi tu aştepţi, acea clipă în care cei ce te-ar alunga se vor întreba de ce ar fi făcut-o, la fel cum cei de aici se vor întreba de ce m-ar fi vorbit de rău.

Te-aş întreba despre viitor, ca şi cum te-aş întreba despre trecut, de multe ori. Fiindcă de multe ori visului i-aş pune, despre tine, despre ceea ce tu vorbeşti cu el, întrebări, aştept acea noapte în care nici timpul, nici depărtarea, nici măcar o firimitură de gând nu se va arăta a ne mai despărţi de adevărul care, nemaiştiindu-se ascuns, va lăsa întrebările fără suflare, dând viaţă răspunsurilor care au aşteptat să ni se dea. Aştept privindu-ţi paşii privitori ai urmelor şi aşa mi-este dat să ştiu motivul ce ţi l-ai dat pentru a te înţelege cu propriul vis în a fi tainic păstrător şi de a rămâne taină până la timpul sortit a se simţi liber şi de înţelegeri, şi de legămintele ce-l fac mai puternic decât orice putere ar fi, gândită ca mai mare, ori nepieritoare.

Din rugăciunea dimineţilor viitoare, ce aproape că pe din afară ţi-o ştiu, şi ca spuse, şi ca timp, şi ca stare, despre gândurile care acum cerceteză trăirile fiecărei fapte spre a se rupe de povestea cu visul care poate fi înşelător, spre a se convinge că nu-i nici amintirea poveştilor din copilărie, auzită pe când somnul dădea târcoale şi nici o simplă poveste care să se ştie plăcută pentru a uita, fără bănuieli, de o trecere fără folos a timpului, trecere de care doar cei neştiutori sau nepăsători ai rostului seama nu ţin, aminte eu iau, aşteptând ceea ce viaţă va fi, să vină. Şi te aud, cum ştiu că te voi auzi, rugând soarele să fie luminos, rugând luna să vegheze somnul, rugând visul să rămână curat şi vestitor al adevărului oricărei întâmplări şi răscolitor al amănutelor faptelor zilei care a trecut, spre a se putea şti ce a fost bine, dar mai ales ce a fost rău, de a fost bună dar mai ales de a fost rea vreuna din fapte. Te aud rugând Cerul să fie mereu senin şi rugând Pământul să fie rodnic şi binevoitor, iertând şi îndreptând tot ce este împotriva sa şi împotriva Cerurilor. Şi te mai aud, rugând Legea să redevină a tuturor, să fie pentru toţi ca pentru unii, ca să nu mai existe unii care să spună că ei sunt mai presus decât alţii, având o lege care este chiar Legea de dintotdeauna, chiar dacă nici n-ar putea să spună ce lipseşte legii altora ca să fie asemenea celei lor, deloc diferită de a tuturor.

Adevărul încă vis este şi încă în vis îl trăieşti, aşa cum se arată acum, ca început al continuării. El îţi este înţeles a tot ceea ce faci, a ceea ce vrei şi a ceea ce nu vrei, şi-ţi dă puterea de a te voi lumea şi orizontul care ţi-este hărăzit să fie, în lumea pe care o ştii astăzi dincolo de marginile lumii tale, pe care tu, ca prea puţini din lumea ta, o vezi şi aşa cum este dar nu îţi este teamă, văzând-o cum va fi, văzând că tu vei fi una din semninţele care, încolţind şi rodind, schimbarea ei o va grăbi.

Strălucitoare, aşteptând...

Nu ştiu dacă-ţi aminteşti tot ceea ce va urma, dacă în vise ţi s-a arătat, sau în cuvinte ţi s-a spus, mai mult decât despre cum, şi când, va fi începutul. Nu ştiu dacă ţi-ar fi fost uşor să ştii dinainte mai multe, să ştii cum va fi să fie clipa de dinaintea bucuriei sau a veştilor despre faptele împlinitoare ale drumului pe care ai purces îndemnată doar de ceea ce îţi spunea pornirea lăuntrică, ea, tot ea, aceea care ţi-a spus să te aştepţi pe tine, ştiind şi când tu nu ştiai, ci doar semne se întrezăreau, ce ai de făcut, ce vei face şi că îţi vei dori ca aşa, şi doar aşa cum ţi-e dat să fie, ca totul să fie întreg, să faci.

Din lumina unui mare adevăr, neîntinat, cu lumina ta ai venit, spre a lumina un început care să fie dezrobitor, dezlegător şi iertător de tot trecutul care în juru-mi ţesuse piedici şi capcane de care paşii, oriîncotro încercau să meargă, trebuiau să facă ocol, să se întoarcă şi iar să pornească, zăbovind peste timpul firesc al aşteptării ce oricine o are dată spre a putea ajunge. Ştiind că dăruindu-te, lumină vei dărui, când sufletul ţi-a spus că e timpul plecării, n-ai întrebat de ce drumul e lung, iar când ai ajuns, nu te-ai lăsat dusă pe drumul căutării de oprelişti prin prejudecăţi şi legi care stavilă ar fi pus chiar şi privirilor noastre care, însufleţite, erau chemare şi dorinţă totodată.

Singura clipă de îndoială, una din cele pe care nu cred că ţi le aminteşti, când aşteptai ca alţi oameni să dea vestea pe care o puteam noi da, dar s-ar fi lovit de vorbele neîncrezătoare ale celor care orice pândeau, doar spre a-şi avea ce vorbi cu alţii, despre alţii, eu deja o ştiu. Şi tăcerea aşteptării, cea care făcuse ca bucuria să se aşeze spate în spate cu acel prea mult socotit al firescului omenesc, cumva împotrivit învăţăturilor oamenilor ,care punea în cârcă unui calendar bătut în cuie de reguli străine de mai toţi, dar, în lipsa unui adevăr al tuturor, lăsat să facă jocul rânduielilor pe care le ştiam stricate şi ştiam că nu ne ţin aproape, pe noi, cei care nu le mai dădeam, de mult, de dinainte de a fi noi, importanţa pe care voiau să o aibă.

Priveam strălucirea ce-o aveai, simţind mângâierea razelor soarelui care-ţi aminteau dimineaţa în care, după ce lăsasei în urmă paşii drumului, pas prin destin făcusei, semnul Cerurilor îl primisei şi timpul îşi primise înapoi rolul de vestitor şi prevestitor al sensului îndumnezeirii prin dăruire şi darului tău acestei lumi, fără de care vremurile fiecăruia dintre noi s-ar fi trecut neştiind una de alta, fără de care chiar adevărul despre ceea ce este şi trebuie să fie omul, ar fi fost mai sărac, şi-n lupta sa pentru a se păstra aşa cum a fost lăsat să fie, mai lung i-ar fi fost drumul spre a fi victorios, împotriva a ceea ce se vrea adevăr, un adevăr care este îmbrăcat cu haine strălucitoare ca să fure ochii celor ce-ar vrea să le caute croiul şi cusătura.

Ştiam ce îţi doreşti, nu mă întrebam deloc despre gândurile tale. Îţi găsisei, pentru a face aşteptarea mai uşoară, chiar dacă timpul aşteptării era atât de scurt că nici măcar ceasornicele nu ar băga de seamă cum se apropie acele lui unul de altul, un gând, o amintire a celor ce le discutasem amândoi despre cum se face că Cerurile nu şi-au lăsat timp de odihnă, ştiind că vor trebui să te ţină în grija şi paza lor, pe care să-l poţi spune lumii, şi spunându-l să se lase înţeles şi de cei care poartă un trecut în spate dar şi de cei care se vor fi trăitori ai viitorului ce se va schimba, printr-un simplu zvâcnet în trecut spre a da prezentului puterea de a se dori zbor spre nemurirea pe care nimeni nu a fost doritor să nu o aibă. Ţi-a fost de înţeles că prin faptele tale iertat am fost de multele făcute, cândva, fapte, şi, pe deasupra răspălătit cu ceea ce lipsea din drumul meu spre a face viaţa întocmai destinului ce mi-a croit nume şi care urma să se lase, reîntrupat, în tine.

Chiar aşa fiind, frământată de gânduri, zbuciumată într-un fel de îndoiala că ţi s-ar spune că bucuria a fost perdeaua după care s-a ascuns gând înşelător, aşteptării îi dădeai strălucirea care, oricând, oricui i-ar fi fost dat să o trăiască, n-avea asemănare. Atunci nu-ţi puteai vedea trăirea care, neavând loc în tine, izgonită de gânduri, peste tine aşeza coroane strălucitoare de lumină, fără să ţină cont de dorinţa ta de a auzi glas de om dându-ţi o veste care să nu mai pună nimic la îndoială, o veste care să-mi redefinească orizontul şi să îţi împământenească visul pe care l-ai avut în dimineaţa plecării, cel care-ţi dăduse puteri şi alungase cu un răspuns care nu putea să mai lase alte întrebări rostite, ultima întrebare ce ţi-a fost pusă. Visul care ţi-a uşurat pasul şi care ţi-a lăsat privirea spre înainte, ştiind că nu te vei mai întoarce ci doar vei reveni spre a pleca totdeauna aici, acel numit atunci acolo, unde îţi este locul spre totdeauna.

Primăvara dădea târcoale împrejuru-ţi şi, pe drumul de după care aşteptarea s-a spulberat, după ce ai auzit rostit, fără poticneli, cuvântul ce da contur adevărului, pomii îşi deschideau florile, ca semn al rodului de care Cerurile se putea deja bucura, dându-i lumina vieţii...

Dimineaţa primei nopţi

De crezut, puţini vor crede, de-nţeles şi mai puţini, că, noi doi, nefiind de-o lege, legea vieţii-am împlinit. În puţinele cuvinte, ce le-ai spus, ai spus destul, şi ne-au fost faptele, fapte, semn, reper, pas în destin. Prin firescul dar al vieţii, vieţii sens ne-am dăruit, timpului redându-i rolul de-a avea soroc sortit. Aşa, ieri s-a contopit în astăzi, astăzi suntem cei de ieri, ce-am uitat că lumea asta ne voia să fim stingheri.

Tu ştii povestea acelei dimineţi, o ştii pe de-a-ntregul, cu toate amănuntele şi toate cele ce vor fi, din clipa în care zorii zilei te-au arătat luminii botezându-te cu nume predestinat viitorului şi dincolo de clipele de somn pe care ţi le-ai lăsat până ce prima rată de soare ţi-a întâmpinat privirea, deloc mirată, deloc întrebătoare, despre ceea ce s-a schimbat, despre semne şi fapte, despre ziua de ieri sfârşită, ca simbol al sfârşitului firesc, spre a fi început a ceea ce e dat să fie, prin ceea ce eşti, în adevărul alegerii de cândva, cea care alegerii de-acum i-a fost imbold, de nu i-a fost chiar, mai mult decât simplele aparenţe, motiv.

Îmi este şi mie, acum, bine ştiută povestea. Amintirile ce vin din viitorul care îşi ia puterea de a se arăta ca un prezent ce abia s-a înnobilat cu un început de care este el, înaintea noastră, bucuros, chiar mândru, nu se sfiesc să-mi ceară să las cu totul şi cu totul îndoielile, dar şi graba de a ieşi în calea faptelor, omenească şi firească, să o las. Ştiu şi eu, poate mai bine decât poţi tu să ştii, clipele serii în care depărtarea, care acum le dă voie celor ce, cuvintelor spuse, cer socoteală, era, se măsura în timpul în care palma-ţi palma îmi strângea, spre a putea prinde în căuşul ei, lacrimile adevărului ce-l lăsai să te arate şi să-ţi arate rostul pe care drum spre împlinire ai hotărât să faci, spre sfârşitul care va fi începutul întregitoarei eternităţi.

Gândul dimineţii mi-l ştiu de parcă abia am terminat de rostit vorbele prin care ţi l-am spus, şi văd, ba chiar pot să-ţi revăd privirea care încerca spre stele a se avânta, spre a le spune despre adâncul ochilor mei care-ţi erau oglindă, spre a-ţi învinge sfiiciunea pe care paşii faptelor o mai făceau să se întoarcă, deşi o alungasei din clipa în care luminii, ce părea să te privească, i-ai cerut, ca să nu mai fure nici o picătură din strălucirea care-ţi dădea contur inconfundabil, în miez de noapte, să să-şi caute un alt orizont, ori, de nu-i e cu putinţă, să se stingă până când îi vei spune că te poate privi, ceea ce vei fi atunci, ca să îşi amintească pe cea de până atunci, ca mai apoi să poată fi mesager spre Ceruri al pasului pe care l-ai lăsat destinului să-l facă, liberă de oricare prejudecată omenească.

Când soarele te-mbrăţişa spre a-ţi domoli tremurul pe care dimineţile noastre, dându-ţi-l, te-ndemna să rosteşti primele cuvinte asemeni mie, dorinţa de a fi asemenea celor care, dincolo de ferestrele prin care vedeai cerul senin ca niciodată şi, tot ca niciodată, munţii-şi lăsau albul contur al crestelor înzăpezite să le ştii înălţimea, nume de aici trăitor ţi-ai vrut, ca nimic să nu se facă potrivnic ideii că acel niciodată, sfârşit în prag de seară, să fie totdeauna şi totdeauna să dai bineţe, cu obiceiul cel de toţi ştiut, zilelor ce îţi vor număra anii de atunci încolo. Şi tot Soarele, ce nu se lăsa dus prea uşor de pe chipul tău, conturându-ţi clarul vederii prin timpul ce-l numeai atunci viitor, ţi-a adus, printr-o rază de fulger, desprinsă din seninul înaltului, înţelesul zvâcnetului ce s-a arătat, în noapte. Era semnul peceţii îndumnezeirii ce, dintr-un început, ţi s-a dat, răsplătindu-te şi răsplătindu-ţi osteneala de a nu te fi lăsat decât de tine ştiută cu totul şi pe deplin.

Dimineaţa, când toate din jurul tău erau cuprinse de opalinul rar întâlnit al luminii, te-ai lăsat şi te-ai văzut de ochii mei privită şi ai înţeles că era privirea întregitoare a ceea ce nu se lăsase ascuns de tot întunericul nopţii, şi nu se lăsase uitat. Ştiindu-te, primele semne ale schimbării fără cale de întoarcere le-ai văzut şi, arătându-mi-le, motivul bucuriei pe care n-o puteai stăvili, ţi-a fost dat să- l ştii prin rostirea ca dorinţă şi gând al pornirii pe care, doar o clipă, ţi-a venit să o întrebi de ce te pune să rosteşti fără să simţi oprelişti, despre întâmplarea care rar aşa se întâmplă şi rar e dat să nu rămână doar dorinţă, când gândul scornit de judecăţi o face să-şi ia avânt spre a fi auzită.

Doar din amintiri povestind, mai uit, sau mai las uitate multe, multe din cele ce vor rămâne doar de noi ştiute. Azi le spun, şi le las aşa cum sunt, neîntâmplate încă, şi las acelora care vor să creadă ceva, dreptul de a crede acel ceva pe care sunt în stare să-l creadă. Adevăr de-l vor crede, vor trăi să-l vadă, poveste de vor crede că este, dreptate le dau şi lor, căci poveste va fi adevărul pe care, din ceea ce vor avea să vadă, din ceea ce vor avea să înţeleagă, o vor întregi şi o vor spune către toţi cei ce vor vrea să ştie adevărul poveştii. Şi vei fi tu mărturia lor, şi vei fi tu dovada adevărului. Dar adevărul acelei dimineţi, pe de-a-ntregul, cu detalii şi amănunte, ne va rămâne doar nouă cunoscut...