Înspre viitor prin trecut

La timpul viitor, cu tine, despre tine, încă nu pot vorbi. Nu te gândi şi tu, aşa cum cei mai mulţi gândesc, că motivul e că nu ar exista un viitor... Putem vorbi despre viitor, dar şi despre asta vorbind, prezentul şi chiar trecutul unor fapte se face ştiut, se face ca şi întâmplat, astfel că totul există, dincolo de existenţa pe care ne-o ştim din amintirile vieţii, care nu se lasă puse în nici un fel în tiparul vorbelor. Chiar şi vorbele tale au înţelesul unui prezent continuu iar eternitatea ia locul acestui scurt trecut în care n-am făcut nimic iar aşteptarea pare coşmarul unui vis căruia trăirile noastre îi vrea sfârşitul, pentru ca viaţa să-şi regăsească adevărul zilelor şi adevărul nopţilor, definitorii peceţi pe timpul de-acum şi pe cel de totdeauna, cel ce a fost şi cel ce va fi.

Oricum şi oriîncotro ne-am arunca privirile, tot nedumeriţi neam întoarce înspre noi, găsindu-ne precum ne ştiam, în amănunte care mai de care ciudate prin detalii, ascunse fiind, până când noi nu dăm existenţă faptelor, chiar în noi. Şi le-am regăsi, la un loc sau risipite în pasul gestului, ori în gestul pasului, fără putinţa de tăgadă, fără dorinţa de împotrivire. Şi mereu aceleaşi, ale prezentului, dar fără să se simtă rupte de trecut, chiar dacă se dovedesc definitorii pentru viitorul care nu se lasă acum cuprins nici căutările minţii, nici de scornirile gândului, mereu pus pe socotelile potrivirilor şi nepotrivirilor.

Rătăcitoţi de noi înşine, aşa cum suntem acum, însinguraţi de-a binelea şi, prin faţă, la fel ca prin spate, vorbiţi ca fiind de neînţeles, nu ne simţim având în obiceiuri. Şi tocmai ele, obiceiurile faptelor ne dau măsura a ceea ce suntem. În ele ne regăsim când ne doare trecerea zilei de ieri, prin ele suntem noi, la ceasul când, devreme, razele soarelui dă munţilor curajul de a încerca să le arate oamenilor care nici de ei, nici de înălţimea lor nu au uitat, că tot mai greu este să tragă aer în piept, seara, fără teama nopţilor pline de coşmaruri în care adevărul se simte ca o cădere în gol, fără prag şi fără izbitura de final. Căutând să ne regăsim, chiar şi aşa de rar, ni-i dat să înţelegem că avem toate motivele, vechi, dincolo de lume, să ne căutăm.

Extreme emblematice sunt gândurile când stau legate, pe de o parte de vorba lumii, pe de altă parte de ceea ce simţi, ceea ce simţi şi contrazici, contrazicându-ţi simţiri de care, dacă te-ai lua după tine, nimic n-ar fi să te sperie, dar aşa te laşi căzută în temeri şi întrebări la care tu răspunsuri nu găseşti. Aşa ajungi să crezi că bune-s cele spuse de unii, de alţii. Dar, din acest aşa, ajungi uneori să pui oprelişte dorinţelor şi piedică părerilor despre tine şi despre faptele care prin tine ajung să se ţină scai una de alta, nevoind să se rupă de lanţul ce doar trage de ele, dându-le impresia că nu-s decât rătăciri ale tale.

După cum bat vânturile, mai mult ca sigur, te întrebi de ce simţi că ploile toamnei vor veni să îngheţe ultimele speranţe şi din această simţire alte şi alte gânduri laşi să te apese. Sigur, mai mult ca sigur spun, din acelaşi neînţeles trecut deja întâmplat al faptelor care vin din viitor! Viitorului, când va fi prezent, de-i vom căuta trecutul, de-l vom găsi tot în viitor, oare cum ne va fi să numim trecutul? Oare vei putea să te înţelegi, judecând ca acum, că vei face ceea ce vei face, aşa cum deja ai fi făcut?

Adineauri parcă s-a întâmplat să dăm unul de celălat, într-o vreme în care tăcerea se făcea cuvânt, avându-şi nevoia de a se defini ca motiv şi a se motiva ca existenţă, sub tăvălugul unor schimbări care-şi căutau trecutul, întrebându-ne despre viitorul ce ni-l făgăduiam şi nu ne iertau când mereu ne întorceam, căutând să regă-sim clipe cărora credeam că ne-am putea îndatora, că dându-le suflet spre a reînvia, pe cei ce-am fost vor putea repune în drepturi în cei ce vom fi... Adineauri acum, cândva, târziu vedeam totul pe atunci...

Ne mai este greu să înţelegem acum ceea ce va fi? Ne mai este greu acum să ne acceptăm ca departe, doar ca amintire din ceea ce a fost? Ne vom mai putea mira că n-am avut ceva care să fie nou, când, redobândindu-ne dreptul de a visa, faptele realului in-contestabil vor fi asemenea realităţii viselor pe care, rar, dar convingător ni s-au arătat şi ni s-au preumblat prin gândurile pe care le fugăream, sperând că se vor speria, numindu-le ca fiind merse prea departe şi năluciri de clipă a dorinţei ivită din trăiri omeneşti?

Am încă timp să mă întreb, ai încă timp să nu crezi, despre tre-cutul care se va face repede viitor şi despre viitorul care ne este cunoscut aşa cum, acum, sunt prea bine ştiute faptele trecutului. Încă, doar încă este măsura timpului care nu dă aşteptării prea mari speranţe, care nu dă şanse uitării şi care taie orice avânt alegerilor pe care mintea le-ar mai putea face, pe care mintea, de nu le-ar avea, le-ar născoci, aşa cum, cândva, ne-o ţineam de ajutor, spre a nu călca strâmb, după cum ştiam că strâmb numea lumea orice nu era asemenea pasului ei, acel pas căruia-i dădeam putere de a ne fi legământ. Clipe, încă, doar, mai sunt...

Semn de îngheţ şi dezgheţ

Mai târziu, e adevărat, mai târziu decât ar fi fost să fie, mai târziu decât acel timp promis a fi dăruit regăsirii firescului care se mai şi joacă, uneori, de-a v-aţi ascunselea cu datul dat alegerilor pe care nu le mai putem schimba, cu o clipă mai târziu decât se pregătea gândul să plece în alte preumblări, dar încă se mai întreba de ce ar fi bine să plece, te-ai regăsit în cuvintele care îmi regăseau mereu prezenta existenţă, undeva la margine de lume, pe treptele scării pe care urcă cine vrea şi coboară cine nu poate să se simtă bine acolo, sus. Tu ai readus ceea ce rămăsese, din uitatul şi trecutul ieri, în amintirile făgăduinţelor, eu acum doar îţi spun ceva ce, dacă stai o clipă locului, amintindu-ţi legea firii, nu îţi mai ai îndoieli: ceea ce ţi-ai spus rămâne ca şi spus, nu doar ceea ce un om aude, fiindcă ceea ce aude, în Ceruri e deja auzit, alăturat cu tot ceea ce s-a mai auzit... Iar tu atât de a-proape de Ceruri eşti...

Am uitat şi eu, prins între cuţitele ghilotinante ale vieţii de zi cu zi, multe... Am uitat mai ales că timpului nu-i avem măsura potrivită, ea e aşa cum cineva s-a găsit să i-o facă, după mersul stelelor dar mai ales după trăirea oamenilor din timpuri mai vechi decât ale lui, după cum era cald, sau era rece, după cum ploaia era în vremea ploii, zăpada în timpul zăpezii şi arşiţa în timpul arşiţei, după rânduieli ce s-au păstrat, şi omului nu-i dădea mâna să le schimbe, din începuturi şi naşteri ale vieţii. Ori acum, obişnuit eu fiind cu rânduiala, orânduirile şi curăţenia vechilor oameni, căutând mereu, printre pulberea de stele, adevărurile fugărite de gândul oamenilor, am uitat că trece timpul oamenilor şi nu se mai potrivesc, în nici un fel, nici ceasurile, nici calendarele. Amintindu-mi tu că pentru tine exist, mi-a venit să te întreb cât arată ceasul tău, dar am tăcut... Îmi era clar că unul dintre ele, acela care-ţi măsoară timpul trecerii mele, a stat. Ceea ce nouă ne este mai greu să înţelegem este că ceasurile nu se opresc aşa, că le vine lor ideea să se oprească... Se opresc, ba chiar îngheaţă, ca să se facă loc arderii rămăşiţelor altor alegeri. Tu ai ales ceva ce acum, încet parcă, cenuşii îşi lasă ultimile scânteieri.

Rămăseseră multe în urma vremurilor, parcă şi noi de lăsasem duşi, pe valul ademenitor, de creasta căruia se tot agaţă corăbii aproape putrezite de nisipul în care s-au îngropat când n-au mai putut să plutească, îngreunate de gândurile celor care le opreau să se piardă în zările de dorul cărora, de multe ori, se şi înecau. Corăbii vechi se văd, dar se văd şi bărci încropite din resturi, cu vopseluri scumpe făcute să fure ochii, pe din afară date, şi cu nume zugrăvite în litere ce-şi ţin conturul în mare strălucire ca să nu fie la vedere golul dinspre înăuntru. Şi toate se cred, aşa cum le-au lăudat cei ce le cârmuiesc, arcă salvatoare, care ca nici o alta nu-i, căci nici o alta nu e, în afară de ea, salvatoare din toate câte pot lovi pământul vieţii oamenilor. Tot atunci, când rosteai tu cuvintele, mă întrebam, şi parcă te-aş fi întrebat, despre cântecul acela, ce părea pentru mulţi de sirenă, pentru tine marş de triumf... Mă întrebam, ştiind că uşor faci diferenţa între albul înegrit de alţii şi negrul ce vrea să fie alb, cum de n-ai văzut că o lebădă, una care doar lucea în razele soarelui şi părea albă, ţi-l cânta...

Indiferent câte spuse mi-a fost dat să aud, câte am ascultat şi câte a trebuit să ascult, de spusele tale, chiar şi acum, în timp trecut celui în care le-am auzit, ascult, la spusele tale mă întorc şi iau aminte. Vorbindu-mi despre tine, în felul în care tu ai fost, firesc, tu, iar eu, tot la fel de firesc, am fost eu, mă simţeam a fi eu în locul tău, mă simţeam întocmai trăitor pe unele, sau în felul în care eu le puteam trăi. Mă gândeam şi mă tot gândesc la toate câte au fost să le facem, şi parcă le simt greutatea. Şi mă mai gândesc la toate câte acum le facem, fiindu-le timpul să le facem...

Aproape că uitasem să-ţi spun că mai toate cele ce rămân nefăcute nu se lasă uşor convinse să nu-şi ţină promisiunea, noi oamenii uităm de noi, uitând de cuvântul nostru, uitând de dorinţa noastră, ba, de multe ori, o punem pe seama timpului trecut, pe nefăcutele fapte ale trecutului, sărăcind de adevăr un prezent care, spre a ne trezi din amorţeala nevredniciei noastre, ori beţia iluziei că ne-a fost adus cerul la picioarele noastre, ne aşteaptă la colţul primei rătăciri, în mijlocul primei răscruci, ajuns, pe drumul cel drept, înaintea noastră, spre a ne face să mai privim şi în oglindă, nu doar să ne promitem că o vom face... Şi tocmai el, de noi, cei care-l trimitem pe căi străine, nu fuge, ci ni se dă şi redă, spre a nu ne şti cu totul şi cu totul săraci, iertându-ne de vinovăţia grea a trufiei. Greu însă e ca noi să ne iertăm, greu e ca noi să ne înţelegem pe noi, când nimic nu ne e sprijin, când lunecăm pe panta alegerilor drumurilor... Abia în fundătura lor ajungând, ne ştim adevărata măsură... Acolo, doar lumina prezentului fugărit de apucăturile noastre, ne mai poate arăta cum să ieşim la drumul cel mare... Aproape că uitaserăm amândoi, fiecare după cum ne-a fost viaţa şi după cum ne-a fost să o trăim, că existăm în prezent... Şi totuşi te-ai regăsit în cuvintele ce-mi regăseau mereu prezenta existenţă... Faptele ne aşteaptă!

Noi, unul altuia, leac

Leacuri pentru sănătatea vieţii dacă ar fi să crească pe câmp, ori dacă ar fi să le poată face omul şi să le ia ca pe un tratament, şi leacul să fie bun la toţi, pentru aceeaşi boală, toţi oamenii de pe Pământ ar trăi fără grijă şi fără să aibă motive de a căuta mereu şi mereu binele pe care îl ştiu, pe care nimeni nu poate şi nici dreptul nu are să spună că nu ar fi bine, căci cine poate să ştie cu adevărat, în afară de cel care trăieşte şi doar în felul lui îţi are suferinţa? Dacă ar fi să fie leacuri uşor de găsit, n-ar mai fi atâta căutare, nici acul n-ar mai fi căutat în carul cu fân. Şi de-ar fi să fie aşa, nici mincinoşi ca în zilele de azi n-ar mai fi, nu s-ar mai vinde părerile, precum gogoşile calde, la preţ de mari cunoaşteri lecuitoare. Totul ar fi alfel, nici copii purtând păcatele părinţilor nu s-ar mai naşte. Şi ştii cum e să fie totul altfel...

Azi, mai ales acum, se vântură şi se plimbă, de colo-colo, vorbe.Înţelesurile sunt uneori aceleaşi, alteori se bat cap în cap. Unii iau cuvântul fără să-l scuture de neplăcutele înţelesuri sau auzului prefăcut, neplăcut, alţii îl fac să fie strălucitor, îl împestriţează cu străluciri de o clipă, şi-i pun şi preţ, vinovaţi sau mai puţin vinovaţi de ştiinţa că de fapt nu tratează boala vieţii, doar îi dă un calmant să nu doară, aşa cum e firesc, bolnavă fiind, să doară. Ba chiar au făcut ştiinţe, şi au pretenţia de a fi ştiinţă ce fac ei, dar eu, ca cel care şi prin boală am trecut, şi de ştiinţă sunt, şi de vreau, şi de nu vreau, legat, mai întreb, uneori, şi chiar pe unii dintre ei îi întreb, dacă există ştiinţă unde nu-i conştiinţă? Vorbim despre toate la un loc, eu, tu, ei... dar cu mirare, dacă nu închizi ochii şi visezi, auzindu-i că îţi spun o poveste pe care o vrei adevărată, şi o aştepţi mult timp să fie aşa cum au zis-o ei, vezi, auzi şi simţi că din toate cele spuse prima de care uită este chiar viaţa. Te-nvaţă să ridici, fără să nu poţi, stâncile unui munte, să rostogoleşti pietrele doar gândindu-te la ele, dar tocmai ei, vindecătorii bolii vieţii, nu te vor învăţa niciodată cum să trăieşti, cum să trăieşti viaţa, cum să faci ca ea să nu fie doar timp care a trecut, să nu vină clipa în care să te trezeşti întrebântu-te: De ce am trăit? Pentru ce am trăit?

Uităm tot, de toate uităm, voind de toate să avem, voind totul să ştim. De toate-nseamnă fără limite, totul înseamnă cât mai mult, chiar dincolo de limita infinitului... Dar de unde începe infinitul nu spun, nici cei care-l caută, nici cei care spun că lor dovezile le-au fost date. Dar eu ştiu şi cred ceea ce ştiu: doar cei care nu au avut, mai nimic, sau prea puţin, şi nu au, nimic, ori aproape nimic, pot vorbi de cât de departe sau cât de aproape e infinitul. Iar dovezile, nici învăţaţii, nici pricepuţii, nu le au, le au doar cei care, de bună voie, forţaţi sau împinşi, prin oameni, de cineva care le vrea da cunoaşterea cu adevărat, au acceptat. Şi doar ei ştiu ce diferenţă este între a uita şi a înţelege. Căci uitarea nu e simplă cum e înţelegerea, ea face feţe-feţe în faţa adevărului, fiind, după om, scut sau armă care omoară fără cruţare. Şi chiar omoară, pe alţii la început, dar, mai apoi, revoltată de a fi unealta abuzului, pe cel ce o are îl omoară. Căci, cel ce uită de alţii sau pe sine şi treburile sale şi le aduce ca motiv pentru lăsarea de azi pe mâine a celui ca el, acum sau cândva, de sine uită, de omul care e în el şi care, dacă tace, nu înseamnă că îşi acceptă schimbarea în neomenie.

Rătăcesc, şi tot rătcesc, mai mulţi, căutând, te miri pe mai unde, leacuri, repede vindecătoare. Mă mir de veşnica lor căutare, mă mir de suferinţele pe care şi le fac, şi căutând altele-şi fac, neavând motive să le aibă şi mă mir că boala cea adevărată, cea care le dă suferinţe şi le dă bătăi de cap, şi dureri le dă, dar şi boli omeneşti, nu caută nici să o cunoască, nici să o ştie. Se caută de cele ce le văd că nu le au aşa cum le au alţii, se caută neavând ceea ce cred că ar trebui să aibă, şi sufletul şi-l vând pentru leacurile de care aud că aduc fericiri, dar tocmai asta nu ştiu: că sufletul nu-i nici gând, nici minte nu-i şi nici de dat, pe nu ştiu ce scornire, nu-i. Şi se trezesc săraci, se trezesc că nici pe ei nu se mai au... Unii atunci, abia atunci simt gustul de otravă al leacului ce l-au plătit bucuroşi...

Noaptea, ca şi ziua, tu...

La cumpăna dintre ceea ce oamenii numesc zile, când toate porţile sunt deschise, când umbletul forfoteşte mai mult decât forfotesc oamenii sub arşiţa razelor de soare, după cum mi-am făcut, deja, un obicei, să nu mă uit după stelele care, voindu-se văzute ca sori, se aprind şi vâjie privirile în fuga lor nebună spre uitare, caut să văd strălucirile ce stau ascunse, ori nefindu-le vremea, ori neavând puterea de a se arăta, ori de cine ştie cine puse în colţ. Şi văd, şi le văd, şi n-am cum să nu mă mir că ceea ce mult prea mulţi uită că poleiala cea mai strălucitoare se arde cu fiecare clipă care trece, dar ei o caută înnebuniţi, şi nepăsători trec pe lângă strălucirile ce chiar având deasuprăle munţii ca acoperiş, tot trimit raze spre Ceruri, chiar şi spre oameni. Şi mereu, de fiecare dată când pasul timpului calcă apăsat pe punte şi trece spre viitor, te văd, te simt şi te aud în înţelesurile care trec dincolo de ceea ce cuvântul poate rosti, chiar şi când nu se poate rosti.

Aproape ajung, atât de aproape de aproape de tine, că dacă ar fi să zăbovesc o clipă mai mult, aş putea să ştiu chiar şi cum arătai, cum arăţi şi, fără să fie prea greu, cum vei arăta. Dar nu-i timpul de a pierde vremea pe o joacă. O joacă este căci, aşa cum ai fost ştii tu prea bine, aşa cum eşti oricine vede, cum vei fi e aproape ştiut, doar că mai poţi pe ici-colo câte ceva schimba. Şi doar ţie îţi este la îndemână să intri până la glezne sau până la genunchi în noroaie, în mlaştini, între praguri sau în legături care se strâng pe neaşteptate şi îţi sugrumă paşii, dornice ce sânge şi lacrimi de suflet, ori să păşeşti liber, eliberându-te de poveştile pe care le-a născocit durerea cuvintelor şi faptelor ce ţi-au tăiat şi aripile, şi speranţele. Şi aşa, ca om, cu acestea ştiute mă gândesc la cei care, de ţi-au spus sau nu ţi-au spus, totuna fiind, n-au dat doi bani pe tine... Pe ei oare cât au dat, vreodată? Au avut curajul să dea, sau să creadă că pot da, mai mult decât pe tine?

Urme de umbre se văd încă prin preajma ta. Dacă nu s-ar lăsa văzute, aş trece doar din când în când, să le văd răsărind. Am învăţat şi eu, ca şi oricine a vrut să înveţe şi nu să dea de la el înţelesuri, am învăţat din vieţile şi vremuri trecute, şi nu din cărţi ori din auzite, că răsar ca ciupercile după ploaie urmele şi iau forma faptelor, cu ceva timp înainte ca ochii să vadă urma de întuneric şi dincolo de razele orbitoare ale soarelui, cu puţin timp înainte de saltul în necunoscutul celor care, rămânând prea în urmă, se pun să trăncănească verzi şi uscate, numind faptele după cum le vine la gură şi numind pe om în fel şi chip, dar ocolind mereu să se privească desaga lor deşirată şi ruptă de prea multe fapte potrivnice vorbelor şi împotriva altora.

Rânduielile cele noi, fiindcă altfel nu puteai să înveţi repede ceea ce uitasei prea devreme, ai ţinut. Sunt prea noi, şi noi fiind, unii le-au luat drept bune, alţii le-au luat doar rele, doar puţini le-au văzut ca fiind doar rânduieli vechi dar stricate şi puse pe calapodul sufletelor care s-au lăsat pierdute de minţile care nu mai pridideau a-şi dori ceea ce nu puteau. Nu puteau şi nu au putut nimic mai mult, deloc mai mult, niciodată, fiindcă mintea îi este dată omului după cum îşi are şi îngrijeşte sufletul, şi se pierde, ori se murdăreşte, odată cu el. Şi cum şi tu făceai ce te tăia mintea, potrivnică unora, prea repede darnică altora, ţi-ai pus mintea cu cei care s-au pus straşnic să înveţe crezând că aşa se cunosc mai multe. Ai avut tu ce învăţa şi ai ajuns să cunoşti înainte ca ei să aibă habar de ceea ce înseamnă cunoaşterea şi-atunci, ori au dat bir cu fugiţii, ori spre haos te-au împins, crezând că tu te vei pierde, nepricepând, nici atunci, nicidecum în zilele de azi, cum poţi să crezi că poţi să îţi doreşti să zbori chiar dacă, în orice clipă ştii că lumea ţi-a legat picioarele sub muchia pietrelor de moară. Ştiu că vrei să zbori, văd că aştepţi clipa în care, oricât s-ar face de grele pietrele, te vei ridica deasupra valurilor care vor năvăli peste cei care stau la pândă ca măcar o zi să te mai oprească lor, cu pietre dând, la nevoie, să îţi rupă aripile...

Aş fi vrut să ajung mai degrabă, voi ajunge în curând, în zori de amiază. Noaptea, ca şi ziua, tu, o vei face să fie o firească trăire omenească, cea care va fi semnul ce va rămâne pecete pusă pe trecutul care, mai repede decât se poate citi o poveste, va fi ca orice amintire. Ceva, mai mult decât poate născoci mintea celui care nicicând nu a dat piept cu întunericul scorburilor din adâncul pră-păstiilor, se va întâmpla, sub acoperişul tainic al trăirilor care, pentru oricine, după cum îşi are pornirile, e poartă ori spre înalturi ori spre adâncuri. Ceva ce nu se va lăsa ştiut, neavând lauda ca ţel, ci de a fi buturuga ce chiar sub roata carului mergând singură se pune spre a-l răsturna, ştiind că trece doar pentru a strica drumul, va fi cheie de poartă şi de-i nevoie tăvălug care sparge şi porţi, şi stânci, pentru a face drumul fără piedici şi fără gropi care, cumva, s-ar putea mlăştini. Aş fi vrut să ajung mai degrabă, dar poate e mai bine aşa. N-aş fi ştiut la fel ca acum, poate amândoi uitam de adevăr, motivele vieţii.

Pe drum vii, ca să fii...

Se-apropie clipa! Sunt tot mai multe semne care mi te-arată pe drum, mi te-arată prin preajmă. Când soarele-şi deschide ochii îl văd privindu-te şi nu mă mai îndoiesc de visul nopţii care mi te-aduce într-un prezent care-şi aşteaptă faptele ca să se poată delimita de orice nălucire, ori visare, ori gând înşelător, făurit de somn, întru liniştea-mi necesară şi împăcare deşartă cu realitatea fără sensuri.

Destule, acum, faţă de cum eram în timpurile prin care am trecut, ştiu. Ştiu, şi mai ştiu că, de-mi place sau nu-mi place, de vreau sau nu vreau, şi datoriile şi obligaţiile fac parte din mine, dintotdeauna şi pentru totdeauna. Că trebuie să dau, sau că trebuie să primesc, este tot una, vor merge mai departe dacă aleg să merg mai departe ca şi cum aş fi şi orb şi surd. Orbul de nu vede, aude, surdul de nu aude, vede, iar dacă nici auzului şi nici văzului nu li se caută înţeles, în calea mersului se pun piedicile şi împiedicat e mai greu să se meargă, dar o piedică poate doborî la pământ un uriaş. Eu toate astea le ştiu, nu ştiu însă dacă şi tu le ştii, însă tot e ceva sigur: cineva, ceva, pe toate le rânduieşte ca, atunci când vei fi venită, nici plecarea mea, nici plecarea ta nu se va mai putea întâmpla. De-atunci, mult timp, multe vremuri, şi până la sfârşit, e dat să ştim că toate sunt date pe mâna prea rarului împreună.

Dinspre răsărit şi dinspre departe, îţi bat drumul, paşii către mine. Şi nici n-ar putea fi altfel, eu sunt la marginea lumii, dincolo, câţiva paşi mai încolo e abisul nopţii fără de sfârşit. Eşti încă acolo de unde se vede, pe sub pleoapele întunericului, la mine, soarele care mai zăboveşte atât cât să mă privească în ochi şi să-mi spună despre drumul pe care ţi-l vezi deja, înspre depărtarea ce ne-apropie, întru început pentru tine, întru continuare pentru mine, întru împlinirea ta, întru nemurirea mea.

Ţi-s paşii pregătiţi de drum, aşteaptă doar timpul care îi trebuie soarelui acelor zile, în care mai am nişte fapte de făcut, să apună. Sunt singurii care ştiu, bine, foarte bine, când va fi acea zi. În grija lor am lăsat chiar şi timpul, nu-i număr nici zilele, nici orele, eu număr doar faptele care au rămas să-şi aştepte realitatea, şi oamenii. Ştiu şi faptele, ştiu şi pe cei ce-s, ca şi mine, datori acelor fapte, şi mai ştiu că împreună, doar împreună ne putem plăti datoriile.Le ştiu şi unii dintre ei, dar ca mulţi alţii, temători, stau şi privesc balanţa pe care tot ei o lasă împovărată de aşteptare. Ai putea şi tu să le ştii, dar tu ţi-ai îmbrăcat haina adevărului şi singura faptă, ce, fără îndoială, ştii că-ţi aduce Cerurile la picioare, e mersul drumului până când vei spune că tu eşti şi-ţi voi spune că eu sunt. Şi de dincolo de primele vorbe, priveşti deja întâiul apus şi întâiul răsărit al zilelor ce-şi vor pune amprenta pe un prezent mereu tânâr şi fără gânduri de sfârşit.

Te-ai născut cu toată povara adevărului, cu deplin înţeles al legii şi rostului pentru care suntem ceea ce suntem şi nimeni nu are dreptul să schimbe ceea ce a fost scris şi pecetluit, şi păstrat cu grijă de cei ce veghează ca ceea ce e lăsat să fie, să se împlinească. Ştiind nu doar rostul altora, rostul, ştiindu-ţi şi rostul tău, teama de a învârti roata vieţii, aşa cum se cade, chiar dacă alai de vorbe şi nori de priviri plecate din gândul de a-ţi tăia avântul, se pregătesc să-ţi pună piedici, ori să te aducă înapoi, la a avea deja de toate, stă prin preajmă-ţi, dar nu se înfruntă cu hotărârea şi puterea de a te respecta, pe care, şi cei buni, şi cei răi, şţiu cei care pot să ştie, simt cei care nu au cum şi de unde să ştie, ţi-ai primit-o ca dar şi har, ca răsplată pentru motivul pentru care ai cerut să vii, văzând ce mi se pune la cale, atunci când doar începuse să se mişte tăvălugul la care nu doar unul puternic s-a pus să împingă.

Întorşi sunt toţi, fiecare împotriva oricui şi toţi împotriva tuturor. Ceea ce erai, nu cu mult timp în urmă, dădea speranţe. Ceea ce eşti, la fel ca şi atunci, acum e văzut, tocmai de acei care despre speranţe şi putere vorbeau, îţi cer să fii altfel, negându-şi vorbele şi, rostind cuvinte grele te neagă şi-şi neagă până şi credinţa. Doar a-tât ţi-ar fi de-ajuns să ştii încotro şi cum merge lumea cu spatele spre înainte şi de ce de atâtea ori se aud răcnete şi se simte pământul tremurând. Ar fi de-ajuns dar sunt mai multe care ţi-arată şi ţie în ce lume mi-i dat şi mie să îmi trăiesc faptele, prin ce lume îmi duc paşii pentru a ajunge să fiu liber de toate trecuturile, ca să poţi să vii.

Eşti şi acum aceeaşi, cea care de la-nceputuri ai fost. Ai ales să nu alegi, puţini se întreabă de ce, mulţi îşi dau coate şi i-auzi în spatele tău pufnind în râs, motivul fiind firescul întâiului pas ce tu vrei să ţi-l dăriuieşti plin de adevărul trăirilor iar ei cred că trebuia deja să fie, oricum ar fi fost. Şi mia ştii că miraţi ar fi de paşii tăi se pregătesc pentru ca tu pe drum să vii ca să fii întregitoarea întregului ce nu pot fi eu, de unul singur, să ştii că eşti jumătatea întregului ce singură nu poţi fi. Se-apropie clipa, se simte şi prin puterea celor ce mă ţin să nu fiu făptuirorul faptelor pe care chiar şi timpul le aşteaptă.