În nopţile noastre

Multe sunt cele ce mi le amintesc din viitor... Îmi iau dreptul de a vorbi despre ele, fără frică de cei care nu s-ar da în nici un fel, la o parte, din calea adevărului altora, ţinând morţiş să-l neadeverească... Îmi iau acest drept, pentru că, în marea lor iubire de ceea ce văd, simt, aud sau pot avea, ei nu se lasă se-duşi de ideea viitorului... De aceea, ca despre nimic din lumea aceasta, despre tine vorbesc, fără să mai am teamă şi fără să îmi aplec urechea la cele ce mi le pot, în spate, auzi...

Şi îmi amintesc de toate vorbele ce în juru-ne vor veni, ca şi iataganele, din toate părţile. Se vor rostogoli pe toboganul zilei ca să ne scurteze nopţile, ca să fure ceea ce nu se poate spune că a fost furat, nefiind decât timp al faptelor trăite dincolo de ceea ce se ştie, dincolo de ceea ce se vede ori se aude, dacă ar putea sta cineva să asculte, ori să privească spre a şti. Mereu vor întoarce pe toate feţele viaţa mea, fericindu-se că vor găsi câte o amintire care să mă dea de gol ca nevoitor a îmbătrâni. Căci de toate celelalte, ştiitoare fiind, îi ştii şi pe toţi care vorbesc pe după colţurile ce le vor da de fiecare dată, întâlnindu-ne. Înspre tine, găsindu-ţi obiceiuri, motive şi dorinţe scornite de neîmplinitele lor aşteptări, obsesii şi fantezii, îşi vor ţinti, de câte ori vor putea, şoaptele şi zâmbetele îngropate în înţelesurile ce de toţi le-ar vrea ştiute.

Mi-amintesc însă şi începutul nopţilor pe care, dorindu-ţi-le, grabnic le vei face să devină timp de regăsire al drumului pe care înaintarea e dorinţă şi întoarcerea o amintire dorită a fi repede uitată. Nevenind cu nimic din trecut, nimic nu va fi repetat, toate vor fi început şi pornire a năzuinţelor ce au stat să aştepte un adevăr mai mare decât chiar existenţa noastră. Au stat să aştepte nu un om, nu o anume faptă, nu o răbufnire, nu o clipă de rătăcire, aşa cum vei auzi în spate spunându-se, ci zilele, nopţile, faptele şi urmările care destinului le erau, de dinainte de a exista noi, cunoscute. Cu tot acest întreg trecut, doar de visele, trăirile şi privirile-ţi spre continuare înţeles, vei pune piatra de temelie durabilităţii vieţii.

Cum se întâmplă în toată viaţa omului, s-ar fi putut crede întâiele nopţi ca fiind ale începutului, pline de căutări prinse în năvodul dorinţelor, dar nu doar crezutul, pe pragul anilor, şi-au lăsat, şi-au lăsat mândria, recunoscând un adevăr pe care mai nimeni nu-l mai credea fiind al oamenilor. Căci mereu, altfel, era să fie ca primul pas al încrederii şi speranţei în cei ce vor urma. Şi prin altfelul firesc, ceva ca o uitare, le făcea pe totdeauna ca mereu întâiaşi dată, la fel, şi mai mult decât la fel, de împlinitoare.

Pentru cele ce se pot spune, se găsesc destule cuvinte ca să poată fi spuse, pentru cele ce se trăiesc nu-i uşor, nici la îndemână, ba chiar e imposibil, cuvintelor să ai vad potrivit de a arăta cuiva, şi imposibil pentru a afla netrăitorii, adevărul care face ca nemurirea să nu fie doar un gând, o dorinţă, ci să fie trăită, adunând în ea vieţi care au fost dar şi din cele ce vor fi. Când şi tu vei lăsa povestea să fie auzită de cei ce vor veni în urma noastră, atunci vor şti cum, în nopţile noastre, prin fapte la fel ca ale altora, dar înaripate de speranţa înălţimilor din tine, amândoi, împreună, am privit, printr-o singură privire, lumea de la un capăt la altul, învăţând, unul prin celălalt, din toate, luând, pentru timpul faptelor în faţa tuturor, esenţele adevărului ce clocoteşte în tot ceea ce aici are viaţă. Şi se va şti atunci, cum, prin tine în acele nopţi, au fost dorinţă şi apoi adevăr al vieţii, tot ceea ce viaţă a urmat să aibă, mirând pe cei care voiau şi pe cei care nu voiau, pe cei care nu se îndoiau dar mai ales pe cei care puseseră pariu, îndoindu-se, pe nerodire.

Întâiele nopţi, ştiindu-se precum toate cele ce vor urma, se vor defini prin începuturile care, asemănându-se de fiecare dată cu ele însele doar prin puterea de a reda clipelor graba de a se voi faptă, te vor arăta frumoasă ca şi povestea din care te-ai coborât a fi reală, poveste de mulţi auzită, căutată în văzul tuturor dar chiar şi prin cotloanele care ar putea, e drept, să o ascundă. Semn de biruinţă asupra timpului pierdut de mine-n căutări eşti, şi, ivită din seninul întâmplărilor şi umbletului regăsirii, vii pe drumul de azi, pecete să pui orizontului care mi-e senin în visele care mi te arată de fiecare dată, după visele care îmi dau înţeles faptelor din trecutul care pune grea povară pe un prezent ce trece, încă încet, spre trecut, pentru a nu mai fi.

Nici o vorbă nu va voi, destul de mult timp să tacă. Cu tot veninul pus cu gând de a se şti adevărat motivul lor, de adevăr nu se vor putea nicicum atinge. Cu toată îngrămădirea lor, care te vor vrea pusă la zid, şi vor încerca să-mi pună în faţă întrebări care să te lovească precum pietrele, niciodată nu vor fi, nici serile, nici dimineţile şi nici nopţile noastre pleavă în ochi. Viaţa se bate cap în cap cu cei care vor să o pună la zid şi viaţa, nici în clin, nici în mânecă neavând cu lumea ce înzideşte adevărul, spre a se mândri cu ceea ce zi de zi construieşte din nisip, le va arăta obrazul. Noi, în zilele de după fiecare noapte, vom fi aceiaşi şi niciodată altfel decât povestea ce seamănă cu tine.

Deloc altfel, despre noi

Ca niciodată până acum, altfel decât tot felul meu altfel de a spune despre unele sau despre altele, cuvintele-mi iau, fără să le pese de mine, înţelesurile pornirilor pe care abia le ţin în frâul gândurilor, şi pleacă spre tine lăsându-mă un privitor în lungul şi-n latul drumului din urma lor. Poate aşa vor să mă facă să înţeleg că multe se spun altfel, altele doar altfel trebuie spuse, dar mai sunt şi unele care nu pot sta sub umbrela înţelesurilor care ies, mai târziu, când este nevoie, la iveală, spre a fi de folosinţă. Poate aşa vor să mă facă să înţeleg, poate aşa vor să mă facă să văd viaţa, dacă mai era nevoie, cu ceea ce, scris fiind, în frunte se poate citi, dar şi cu ceea ce e scris, dar nu este încă uşor de citit. Poate... dar în mod sigur nu mă mai lasă pradă îndoielilor, fiind dovada că timpul care a rămas este tot mai puţin, că e deja ştiută, de cel care poate privi şi dinspre mâine spre azi, ca întâmplată în fapte, trăiri şi simţiri.

Acum, în tot jocul haosului, a legilor care sunt stăpânitoarele totului întreg, mărginirilor şi nemărginirilor, doar clipa a rămas definită şi de incertitudini, nu însă şi existenţa ei. Nici conjuncturi, nici idei năstruşnicie, nici gând de om potrivnic, nici focul, nici apa, nici pământul, nici furtuna, din Ceruri, ori de pe Pământ, ori din adâncurile întunericului, nici moartea, nu o poate opri, fiind viaţă şi dătătoare de viaţă, prin tot şi cu tot ceea ce, dintotdeauna a avut, are şi va avea, trăirea deodată, simţirea înălţătoare şi nemaiînfrînarea faptelor doritoare de adevăr izbăvitor.

Mă poţi simţi, te pot simţi, mă poţi atinge, te pot atinge, eu, ca tu să te înalţi, tu ca eu să nemuresc. Îi suntem datori Cerului, dar înainte de toate vieţilor noastre, cu zvâcnirile pierdute printre faptele lumilor care ne-au împins, atunci fără întoarcere, acum cu sens de prag, spre meazăzi, în plină zi, spre apus, în plină noapte. Atunci a fost, cum deja ştii şi tu, ştiu şi eu, că vom trăi pe acum, atunci s-a lăsat pe mâna lui altădată, acum e mână în mână cu totdeauna. Şi totul se apropie fără să ne întrebe, fără să stea să aştepte o altă zi, acea zi pe care gândul şi-o arată sieşi ca dorinţă, sperând şi crezând să se arate învingător, însă nu prin el, ci prin noi. Dar şi aşa, înălţător, se teme, ştiind de ce, de înfrângerea care l-ar face pe totdeauna supus şi i-ar tăia elanul de înainte-mergător la bine şi prevăzător la rău.

Erau cândva nopţi, erau cândva zile, erau câmpuri cu flori şi păduri ce creşteau spre a ocroti înariparea şi a da avânt speranţei care păstra cu sfinţenie îngemănarea simţirilor prin faptele ce repuneau în drepturi întregul, prin acel mereu dute-vino coborâtor de îngeri din Ceruri spre a duce Oameni în Ceruri, împuternicindu-i cu drepturile ancestrale de a primi coroana sau chiar sceptrul, care şi azi, ca întotdeauna, dar tot mai rar, doar cei ce dăruiesc dăruindu-se, fără condiţii şi aşteptări de măruntă plată omenească, îl primesc, având semnul nemuririi încrustat în privirea care taie munţi şi despică ape spre a găsi drumul drept. Erau atunci, aşa ni se vor reda nouă, spre a lega nodul vieţilor şi a pune pod peste timp, amintindu-ne pe noi.

La timpul lor, sensurile nedesluşite se lasă cunoaşterii celor care, de peste timpuri, şi-au lăsat-o moştenire pentru ziua în care trebuie să redevină realitate absolută, contradictorie, după înţelesurile mărginitoarea ale gândului, realităţii născătoare a întâmplării. Până atunci e mai rar ştiută, mai tot timpul neştiută de cei care pot vorbi, celui care azi doar din cuvinte îşi întregeşte cunoaşterea, omul. Însă e pe deplin ştiută tocmai de cele ce au fost şi cândva şi se vor găsi să fie tocmai la locul şi timpul faptelor. Necuvântând, dă gândului, ivit din neant, puterea de a se rosti, amintindu-le în dorinţe ce, uneori, chiar şi pe el, nu doar pe om îl fac să tresară ca şi cum toate ar fi o amintire.

Iată, deci, cuvintele sunt rostite. Şi le-ai rostit tu, fără să mai ai puterea de a te opri ca să le afli înţelesuri ori să le cauţi alte înţelesuri. Le-ai adus din trecut în prezent. Şi primei nopţi în care va fi lumină în juru-ne atât cât să-ţi văd zvâcnirile şi atât cât să-mi vezi bucuria, urma-vor şi nopţi, şi zile, şi va fi să înmugureşti şi să-nfloreşti, înnobilând puterea adevărului, lăsând viitorului pecetea ta nemuritoare.

Aşa va fi, cum a mai fost, să-mpreunăm puterile din noi, împreunaţi dintr-o dorinţă care s-a născut cândva, cu noi, şi-apoi în noi, prin noi, fără să o fi ştiut şi fără, lumeşte şi trăind, să ne fi ştiut. Ne-a adunat de prin rătăciri, ne-a adunat din margini de lume să ne putem iarăşi dărui bucuria zilelor, a nopţilor, a pădurilor, a câmpurilor cu flori, a întâmplării şi a rodirii, a înălţării şi nemuririi, a toate câte ne-am lăsat ca datorie acelui timp ce a fost, acelui timp ce şi-a dorit să-l trăim ştiind şi cunoscând împlinirea prin faptele de atunci, aceleaşi ce abia aşteaptă iarăşi să fie, nepăsătoare la vorbe sau priviri. Aşa va fi, nici nu încape îndoiala în socoteala timpului, ştiind că-şi are şi el, în tolbă, ca promisiune de onoare a viitorului, pe acel “a fost”...

Tu, eu, noi...

Mi-a fost dat, în ultimul timp, să fiu, fără să vreau, martor la trecerea timpului pe lângă dorinţa omului. N-am vrut să fac asta, a fost o întâmplare care, ca orice întâmplare, a lăsat înţelegerii mai mult decât îşi avea în gând să mă lase să înţeleg. Ba chiar, din execes de zel, sau poate doar sedusă de prea neaşteptata ieşire în decorul vieţii, să îmi lumineze câteva pliuri de lumină pe care nu le luam în seamă, ca să pot să găsesc ascunzătorile viselor deşarte.

Iarna s-a lăsat greu, încet, dar până la urmă s-a lăsat dusă, fără a se mai împotmoli de vorbele şi obiceiurile oamenilor. Nici pentru tine n-a fost o iarnă în care să prindă rădăcini măcar o idee care să aducă vorba de timpurile care vor veni, că vrem sau că nu vrem. Să fi fost la tine şi mi-era mai uşor să privesc orizontul. Nefiind, ştiu că avem drum de alergat şi doar spre a ne fi bucurie ne este îngăduit să ne oprim. Piatră cu piatră trebuie să mutăm din drum şi piatră peste piatră trebuie să punem ca să facem podurile drumului trainice, să nu avem de ce ne teme şi să nu aibă nimeni motiv de vorbe deşarte care să poată să işte furtuni, uragane sau chiar devastatoare cutremure.

Rar, tot mai rar, mai rar decât s-ar putea în pustiu să audă cântul de împerechere al păsărilor, mai spune cineva o vorbă bună când văd adunându-se gând lângă gând, faptă lângă faptă, trăire lângă trăire, ale celor care, asemenea unul altuia fiind, se întâmplă toate, într-un vârtej ameţitor, căruia nimeni şi nimic nu se mai poate împotrivi, spre a se rândui rânduiala ce nu se ştie, dar se vrea, care legilor lumii nu face pe plac dar se potriveşte fără nici un motiv de cârcotă sau moft. Tot mai greu şi mai greu se mai găsesc acei care îşi au mulţumire cu ce au şi nu vor orice altceva, altfel, mai mult, ca laudă, nicidecum ca nevoie. De dat puţini mai vor să dea, de luat de este, multe mâini se văd întinse. Mai de grabă se strigă şi se urlă decât să se vadă privire de mulţumire şi vorbă bună. Uită-te tu, în jurul tău... Găseşti tu altceva decât găsesc eu? Crezi că, privind în jurul nostru, vom găsi altceva decât două-trei cuvinte spuse din suflet şi restul doar vorbe care să dea bine?

E tot mai greu, pe zi ce trece. Tocmai acum când munţi de nimicuri se pun stavilă drumurilor tuturor, şi chiar, vezi, drumului meu înspre tine, îi stau de-a curmezişul întâmplări care nimic nu schimbă, ci, trăgând de timp, mai lasă câte o trăire să se amestece cu ceaţa dimineţilor şi să nu-şi mai vadă sensul, până mai dincolo de amiază, când soarele o ia la întrebări despre uitarea în care se încrede mai mult decât în lumina care chiar şi ceţii îi redă dreptul de a fi ceea ce ar trebui să nu uite că este, apă limpezitoare şi nu o mai lasă ridicată spre ceruri de cei care scormonesc adâncurile. Tocmai acum, în aceste vremuri de tremur al apelor şi cutremur al adâncurilor, când se ridică în văi munţii noi, încă nevăzuţi şi creste ce-au ameninţat mereu înălţimile, cad în prăpăstii fără fund, a venit sorocul timpurilor noastre, când trebuie, împreunând faptele nopţilor şi trăirile zilelor, să punem trainică temelie paşilor mulţi ce-i avem de pus.

La un pas de viitor stă, şi încă aşteaptă să vină vremea să nu mai stea, trecutul. De el se vor găsi, dacă ne vom încăpăţâna să punem preţ pe câte un înţeles al normalului cu care putem privi ceea ce este după înţelegerea omului făcut, fără să ne pese că omul după alte înţelegeri îi este dat rostul faptelor, să se agaţe petice de întuneric şi scame de praf adus din pustietatea care dă mirajelor puterea de a sclipi când razele luminii cad pieziş pe linia ce separă mersul mai departe de bătutul pasului pe loc, care oboseşte fără folosinţă. Dacă ne vom lăsa să fim, cu toate cele agonisite, gând de început fără judecăţi, aproape va fi depărtarea cea mai mare şi imediat deasupra privirilor crestele cele mai semeţe, unde nici eu, nici tu, nu este sigur că vom ajunge. Sigur este că noi putem ajunge acolo şi chiar dincolo de ele.

Aşadar, ar trebui să îţi spun eu ce ai tu de făcut, ce avem noi de făcut sau îmi spui tu ce am eu de făcut, ce avem noi de făcut? Treci peste adunări şi împărţiri, înmulţiri şi scăderi, ca să nu te mai surprindă căutarea ce o faci, când nici nu te aştepţi, înspre marginile dinspre lume ale Cerului. Când jocul copiilor ajunge pe lângă tine, nu da, nu-ţi da înţelesuri, caută în oglinda timpului, şi priveşte viitorul aşa cum poţi privi trecutul. Mai multe necunoscute, mai multe neînţelese vei găsi în trecut decât în viitor, dacă nu îţi este teamă pe tine să te laşi ţie, chemărilor şi pornirilor tale. Eu sunt aici, în drum spre tine, ca răspuns al chemării tale spusă fără gând la judecata lumească, spusă la ceas de taină, când sufletului nu i-ai mai putut da poruncă. Am acum mai multă cunoaştere despre timpul care trece, de-aceea pot să-l măsor din cap până în picioare. Oamenii îl văd la faţă privind curgerea nisipului, ori trecerea umbrei dinspre apus spre răsărit. Eu, am învăţat să-l măsor altfel. Aşa ştiu că măsor timpul meu, nu timpul nicicui. După timp ştiu cum îţi bate inima...

Vino, trăindu-ţi vremea

Te pregăteşte dar, şi vino... Nu, eu nu m-am răzgândit... Îţi spuneam doar că nu mă grăbesc... Şi nu de grabă e vorba când îţi spun să vii... E mai repede dorinţa şi dorul de adevăr, şi preamultul şi absurdul înţeles, dat de alţii, vieţii mele. Din haos regăseşte-te, renaştete-te din viaţa fiecărei zile, din trăirile fiecărei clipe şi arată-te pavăză a vieţii şi a nemuririi întregului drum pe care l-am tot mers, străbătând pe jos întregul Univers, cu gândul plecând totdeaua dinspre trecut, şi totdeauna înspre ceea ce ţie îţi e dat să împlineşti!

Din lumea în care se crede că pasul nu se poate aşeza decât pe vârfurile crestelor semeţe, din lumea care nici să numere nu mai are nevoie, lumea spre care privesc mulţi şi încearcă să şi-o facă ţintă a vieţii, lumea în care se ştie că orice se poate, îţi este ţie sortit să calci prăpastia ce mă ţine departe de cele mai mari înălţimi, văzând în lumina ochilor şi simţind prin trăirea faptelor puterea de neînvins a lumii mele, lume în care imposibilul are doar rolul de încercare. Din tine ştii, din datul ce ţi-i dat îţi afli acum rostul de a fi puntea încropită spre a-mi putea urni trecerea-mi ca, împreunând paşii destinului, să facem trepte durabile până deasupra norilor, unde tăriile Cerurilor sunt doar la o ridicare a privirii, de jos, de unde se clatină Pământul de puterea avântului ce întrece orice măsură ştiută până acum.

Tac, încă tac vorbele ce se vor spune. De unde te aştepţi la mai puţine, de unde nu vei fi crezând vreodată, vor veni precum securea, cercetându-ţi trecutul în măruntaie, cu gândul de a găsi ceva care ar da înţeles alegerii de a pune în joc, dincolo de orice părere, continuul prezent al viitorului. Va fi şi cineva, orb şi orbit de neputinţa de a avea ceea ce îşi dorise, ce va găsi vinovăţie chiar şi nisipurilor în care te-ai jucat, copilăreşte, cu gândul la timpurile când vei auzi, pe acelaşi ţărm de mare, chemându-te, glasul nemuririi tale, să daţi, împreună, contur de stâncă, zidurilor sub care piticii jocului îşi pot lăsa, o clipă, alergătura lor prin lumea poveştilor, pentru a se odihni.

Venind mai devreme totuna e, tot aceleaşi fapte vor fi făcute împotrivă-ţi, aceiaşi oameni, la început, se vor mânia pe Cer şi aceiaşi vor fi cei care te vor binecuvânta şi în spate lăuda. De-aceea am prins curajul de a-ţi spune să te pregăteşti şi să vii, degrabă. Mă grăbesc eu, şi nu pentru mine mă grăbesc, ci pentru a nu mai pune, unii, deloc înţelegători şi de nimicuri cunoscători, vreascuri şi paie ude în focul care acum se căznesc să-l aprindă, fără să le pese că tocmai în acel foc se vor arde ei, neputincioşi, şi tocmai lumina focului îi va arăta agăţaţi de umbrele pe care, cu osârdie le slujesc, crezându-le fireşti semne ale drumului lor spre lumină. Vino, cu fără de păcatele tale, vino spre întâiul început, în fapt de noapte, spre a lumina ca-n Cer şi pe Pământ, ca noaptea, ce o vom trăi-o, preschimbată în zi, să fie şi pentru ei zori de viaţă şi lume nouă.

Întrebări vor fi, multe, în preajma gândurilor mele, chiar şi în vis vor veni neînţelegeri şi îndoieli să-mi ceară socoteală de îndrăzneala de a-ţi spune, acum, să vii şi, atunci după acest acum, de a face, neţinând cont de rânduielile ce despart lumile noastre. Dar cum ştiu că a mă întoarece nu se poate, cum deja ştiu că şi îndemnându-mă s-o rup la fugă tot aş bate pasul pe loc, rămân de neclintit, încrezător în pasul tău care azi, acum, încă neştiutor, trece prin vuietul norilor, deasupra înaltului care încă poate fi de oameni ferecat, pentru a nu-ţi mai fi nici măcar privirea împiedicată de niscaiva fire de praf care tot vor să te atragă pe drumul pierzaniei lor. Şi urcă deasupra norilor spre a nu se lăsa prinsă în jocul nevinovat al picăturilor de apă care se lasă căzute pănă sub pământul ce le doreşte însetat.

Desfrânatei libertăţi a lumii tale i-ai opus, până acum, o neînţeleasă, acolo, trăire într-un altfel de fel, pentru care ţi-au alăturat vieţii nume de râs şi neputinţe pe care rar oamenii le au, ca să nu îşi arate ei neputinţele de a avea fără să se pună pe taraba îmbâcsită a vieţii la mâna a doua. Alesul drum, al sufletului văzut ca potrivnic ar fi, şi potrivnic ţi se va spune, ca motiv de renunţare, că e. Îţi simţi, îţi crezi şi-ţi asculţi îndemnurile sufletului... Din îndemnurile lui ai găsit calea de a opri căderea celor ce mai pot să se oprească, din îndemnurile lui ai găsit calea faptelor ce vor zdruncina somnul preadevreme mergătorilor pe calea deşertăciunii pline de bogăţii lumeşti şi va reînvia pe cei de vieţi izbăvitori, aruncaţi în pustietatea speranţei pierdute.

Te pregăteşte, dar, şi vino... Vino, trăindu-ţi vremea pentru care te-ai ales să vii, cu rost ştiut, cu adevărul încrustat în fiecare bătaie a inimii şi cu menirea văzută de cei ce vor să vadă, în fiecare lacrimă a privirii. Vino, chiar mai devreme, să poţi da vieţii darul Cerurilor, ce doar prin tine se poate dărui lumii. De peste vieţi îţi ştiu venirea şi tot deatunci îmi este aşteptarea speranţă pentru ziua din care azi va fi un ieri al marii încercări.

Tu, ştiu, vei fi...

Te modelez în gând, ştiindu-te deja, te scriu şi redescriu aşa cum n-am uitat, nevând cum să uit, când,cum şi de ce, mi-ai fost arătată şi-mi eşti visul care nu mă lasă pradă adormirii într-o aşteptare fără sfârşit. Te ştiu, aşa cum ştiu că îmi vei fi pentru totdeauna alături, aşa cum doar timpul în care se va sfârşi timpul ce mi-e dat spre a te modela, după care vei fi adevăr al privirii, dorinţei şi trăirii.

E mai uşor azi să fie crezută, ca faptă, o zisă promisă de altul, asemenea trăitor, decât să se creadă că legile lumii pot fi altfel decât sunt, sau că cei care şi-au trâmbiţat marile înălţimi pe care au urcat să poată să dea lumii de ştire că pot face ceea ce nimeni nu a putut şi nu era dat să poată să facă, decât plecând şi altfel revenind, vor pleca pe ascuns, ruşinaţi de ei înşişi. Aceia care n-au stat niciodată, aşteptând, văzând răsăritul, trăind arşita zilei de vară ori simţind gerul nopţii de iarnă, împlinirea a ceea ce urma să fie, nu te mai vor crezută fiind, nu te mai cred fiind, biciuind visul nopţilor şi credinţa dimineţilor în care pot să nu îmi las de bici zdrobit curajul de a-ţi vesti venirea.

Din timpuri de peste gând văd şi ceea ce văd aş putea lăsa privirilor celor mulţi să te cunoască, tuturor, nemaiavând timp să se împotr-vească, nici prin vorbe, nici prin fapte, poate doar gând împotrivă-mi şi gând împotrivă-ţi să mai găsească prin ungherele în care şi-au ascuns dorinţele neîmplinite ori nefireştile chipuri mâzgălite în culori înnegrite de preamult aşteptata clipă a răzbunării pe închipuitele lor motive de nereuşită. În visul meu te ştiu, în privirea visurilor mele mereu eşti, doar că ştiu frumuseţea adevărului tău şi mai am timp, şi nici măcar o urmă de motiv, să te modelez eu spre a fi aşa cum eşti tu.

Nu mie mi-este grabă, deşi unii îmi spun să mă grăbesc, să ies cu braţele deschise în întâmpinarea furtunilor, graba mare se arată în Cerul din care eşti venită, fiindu-i ştiut urcuşul ce ţi l-ai ales, împotriva celor sfătoşi ce-ţi vor şopti vorbe mieroase ori vorbe cu venin vor arunca asupră-ţi, tunând şi fulgerând la neascultarea pe care mai degrabă o vor numi prostie, nevoind să creadă că ei vor fi iertaţi de jertfa paşilor tăi şi că paşii tăi, furându-le nemurirea pe care prin tine şi-o doresc, sărăcindu-i de păcatul mândriei, îi va reda adevărului lor, de care s-au temut şi împotriva căruia au fost.

Nu ţie îţi este grabă, deşi, în jurul tău se vorbeşte de o trecere, câteodată, şi de prea încrâncenata hotărâre de a nu face cum spun unii să faci, cum vor unii să faci, cum o lege a lor, oarecum şi a ta, e făcută să te pună să faci, cu dorinţă de mai repede este Cerul din care eu vin, Cei de acolo, care ştiu cât de mult înseamnă tot ce nu se arată celor ce vor să vadă, aşa cum se cred ei că văd zăpada de pe creştetul munţilor, singurii cunoscători ai motivului pentru care ceea ce a fost n-a putut să nu fie, cutremurător, adesea înfricoşător, ori parcă altfel decât legea la care oamenii ţin mai mult decât ţin la adevărul care i-a lăsat să fie trăitori Acum, Aici. Şi graba lor este motivul luptelor care fac larmă mare la porţile Cerului, ştiuţi fiind cei ce au trimis pe cei asemeni lor, cândva trăitori, să prindă ori să ucidă orice rază de speranţă ce s-ar da celor ce aşteaptă clipa răsturnării irealităţii care acum se arată, în ochii celor ce nu ştiu decât să judece, ca realitate plină de neputinţe.

Îmi ştiu înfiripat, parcă dintr-un totdeauna ce nu se poate lăsa trădat, crezul reînvierii prin trăirea vieţii, în lumina primului pas, netulburat de fapte, zbuciumat doar de gândurile începutului. Ştiindu-ţi netăgăduia făgăduinţă de a fi închinare şi motiv de închinare, îmi ştiu a avea timp de aşteptare a clipei primei străfulgerări a privirilor înspre împreunarea iertătoare şi dezlegătoare, renaşterii prin tine şi, doar prin tine, venirii în lume a lacrimei luminii întrupată în forma veşniciei noastre. Modelez chipul începutului, chipul care-mi va fi alături drumului meu dinspre marginea lumii spre toţi cei care sunt deja lumea în care vom trăi şi vom reclădi Universul de care mă întreabă zorii zilei şi te întreabă miezul nopţii când cauţi somnului leac şi întrebărilor semnul care le poate preschimba în spuse firesc de pline de sens.

Mirific îţi este chipul, minunată va fi clipa... Tu, ştiu, vei fi, mai mult decât poate cuprinde gândul omenesc acum. Privind spre vis aud gândurile cum, înainte de a-ţi mângâia trupul, se caută de necurăţie, ori de dorinţă prea mare, pentru a-şi aavea dreptul de a se cuibări la picioarele tale, spre a-ţi fi alături mergătoare spre a-ţi şti şi împlini întâiul tău gând al dimineţii, ori de a-ţi ocroti paşii de roua rece a verdelui ierbii care se vrea de pasul tău călcat, ştiind că nu-i este dată moartea ci înălţarea spre a fi şi, în ziua ce va fi să urmeze, covor aşternut pe drumul tău, spre a-l face uşor şi drept mergător. Teamă le este celor care, dat fiindu-le să ştie, trag nădejde că, unindu-se Cer cu Cer, chiar aşa potrivnici acum, Cerurile le vor da binecuvântarea pe care o vor da, când ştiut va fi că din Ceruri, prin tine, întrupat va fi rodul rosturilor. Eu ştiu că tu vei fi ceea ce visul mi-arată.