sâmbătă, 16 martie 2013

Tu, eu, noi...

Mi-a fost dat, în ultimul timp, să fiu, fără să vreau, martor la trecerea timpului pe lângă dorinţa omului. N-am vrut să fac asta, a fost o întâmplare care, ca orice întâmplare, a lăsat înţelegerii mai mult decât îşi avea în gând să mă lase să înţeleg. Ba chiar, din execes de zel, sau poate doar sedusă de prea neaşteptata ieşire în decorul vieţii, să îmi lumineze câteva pliuri de lumină pe care nu le luam în seamă, ca să pot să găsesc ascunzătorile viselor deşarte.
Iarna s-a lăsat greu, încet, dar până la urmă s-a lăsat dusă, fără a se mai împotmoli de vorbele şi obiceiurile oamenilor. Nici pentru tine n-a fost o iarnă în care să prindă rădăcini măcar o idee care să aducă vorba de timpurile care vor veni, că vrem sau că nu vrem. Să fi fost la tine şi mi-era mai uşor să privesc orizontul. Nefiind, ştiu că avem drum de alergat şi doar spre a ne fi bucurie ne este îngăduit să ne oprim. Piatră cu piatră trebuie să mutăm din drum şi piatră peste piatră trebuie să punem ca să facem podurile drumului trainice, să nu avem de ce ne teme şi să nu aibă nimeni motiv de vorbe deşarte care să poată să işte furtuni, uragane sau chiar devastatoare cutremure.
Rar, tot mai rar, mai rar decât s-ar putea în pustiu să audă cântul de împerechere al păsărilor, mai spune cineva o vorbă bună când văd adunându-se gând lângă gând, faptă lângă faptă, trăire lângă trăire, ale celor care, asemenea unul altuia fiind, se întâmplă toate, într-un vârtej ameţitor, căruia nimeni şi nimic nu se mai poate împotrivi, spre a se rândui rânduiala ce nu se ştie, dar se vrea, care legilor lumii nu face pe plac dar se potriveşte fără nici un motiv de cârcotă sau moft. Tot mai greu şi mai greu se mai găsesc acei care îşi au mulţumire cu ce au şi nu vor orice altceva, altfel, mai mult, ca laudă, nicidecum ca nevoie. De dat puţini mai vor să dea, de luat de este, multe mâini se văd întinse. Mai de grabă se strigă şi se urlă decât să se vadă privire de mulţumire şi vorbă bună. Uită-te tu, în jurul tău... Găseşti tu altceva decât găsesc eu? Crezi că, privind în jurul nostru, vom găsi altceva decât două-trei cuvinte spuse din suflet şi restul doar vorbe care să dea bine?
E tot mai greu, pe zi ce trece. Tocmai acum când munţi de nimicuri se pun stavilă drumurilor tuturor, şi chiar, vezi, drumului meu înspre tine, îi stau de-a curmezişul întâmplări care nimic nu schimbă, ci, trăgând de timp, mai lasă câte o trăire să se amestece cu ceaţa dimineţilor şi să nu-şi mai vadă sensul, până mai dincolo de amiază, când soarele o ia la întrebări despre uitarea în care se încrede mai mult decât în lumina care chiar şi ceţii îi redă dreptul de a fi ceea ce ar trebui să nu uite că este, apă limpezitoare şi nu o mai lasă ridicată spre ceruri de cei care scormonesc adâncurile. Tocmai acum, în aceste vremuri de tremur al apelor şi cutremur al adâncurilor, când se ridică în văi munţii noi, încă nevăzuţi şi creste ce-au ameninţat mereu înălţimile, cad în prăpăstii fără fund, a venit sorocul timpurilor noastre, când trebuie, împreunând faptele nopţilor şi trăirile zilelor, să punem trainică temelie paşilor mulţi ce-i avem de pus.
La un pas de viitor stă, şi încă aşteaptă să vină vremea să nu mai stea, trecutul. De el se vor găsi, dacă ne vom încăpăţâna să punem preţ pe câte un înţeles al normalului cu care putem privi ceea ce este după înţelegerea omului făcut, fără să ne pese că omul după alte înţelegeri îi este dat rostul faptelor, să se agaţe petice de întuneric şi scame de praf adus din pustietatea care dă mirajelor puterea de a sclipi când razele luminii cad pieziş pe linia ce separă mersul mai departe de bătutul pasului pe loc, care oboseşte fără folosinţă. Dacă ne vom lăsa să fim, cu toate cele agonisite, gând de început fără judecăţi, aproape va fi depărtarea cea mai mare şi imediat deasupra privirilor crestele cele mai semeţe, unde nici eu, nici tu, nu este sigur că vom ajunge. Sigur este că noi putem ajunge acolo şi chiar dincolo de ele.
Aşadar, ar trebui să îţi spun eu ce ai tu de făcut, ce avem noi de făcut sau îmi spui tu ce am eu de făcut, ce avem noi de făcut? Treci peste adunări şi împărţiri, înmulţiri şi scăderi, ca să nu te mai surprindă căutarea ce o faci, când nici nu te aştepţi, înspre marginile dinspre lume ale Cerului. Când jocul copiilor ajunge pe lângă tine, nu da, nu-ţi da înţelesuri, caută în oglinda timpului, şi priveşte viitorul aşa cum poţi privi trecutul. Mai multe necunoscute, mai multe neînţelese vei găsi în trecut decât în viitor, dacă nu îţi este teamă pe tine să te laşi ţie, chemărilor şi pornirilor tale. Eu sunt aici, în drum spre tine, ca răspuns al chemării tale spusă fără gând la judecata lumească, spusă la ceas de taină, când sufletului nu i-ai mai putut da poruncă. Am acum mai multă cunoaştere despre timpul care trece, de-aceea pot să-l măsor din cap până în picioare. Oamenii îl văd la faţă privind curgerea nisipului, ori trecerea umbrei dinspre apus spre răsărit. Eu, am învăţat să-l măsor altfel. Aşa ştiu că măsor timpul meu, nu timpul nicicui. După timp ştiu cum îţi bate inima...

marți, 26 februarie 2013

Vino, trăindu-ţi vremea

Te pregăteşte dar, şi vino... Nu, eu nu m-am răzgândit... Îţi spuneam doar că nu mă grăbesc... Şi nu de grabă e vorba când îţi spun să vii... E mai repede dorinţa şi dorul de adevăr, şi preamultul şi absurdul înţeles, dat de alţii, vieţii mele. Din haos regăseşte-te, renaştete-te din viaţa fiecărei zile, din trăirile fiecărei clipe şi arată-te pavăză a vieţii şi a nemuririi întregului drum pe care l-am tot mers, străbătând pe jos întregul Univers, cu gândul plecând totdeaua dinspre trecut, şi totdeauna înspre ceea ce ţie îţi e dat să împlineşti!
Din lumea în care se crede că pasul nu se poate aşeza decât pe vârfurile crestelor semeţe, din lumea care nici să numere nu mai are nevoie, lumea spre care privesc mulţi şi încearcă să şi-o facă ţintă a vieţii, lumea în care se ştie că orice se poate, îţi este ţie sortit să calci prăpastia ce mă ţine departe de cele mai mari înălţimi, văzând în lumina ochilor şi simţind prin trăirea faptelor puterea de neînvins a lumii mele, lume în care imposibilul are doar rolul de încercare. Din tine ştii, din datul ce ţi-i dat îţi afli acum rostul de a fi puntea încropită spre a-mi putea urni trecerea-mi ca, împreunând paşii destinului, să facem trepte durabile până deasupra norilor, unde tăriile Cerurilor sunt doar la o ridicare a privirii, de jos, de unde se clatină Pământul de puterea avântului ce întrece orice măsură ştiută până acum.
Tac, încă tac vorbele ce se vor spune. De unde te aştepţi la mai puţine, de unde nu vei fi crezând vreodată, vor veni precum securea, cercetându-ţi trecutul în măruntaie, cu gândul de a găsi ceva care ar da înţeles alegerii de a pune în joc, dincolo de orice părere, continuul prezent al viitorului. Va fi şi cineva, orb şi orbit de neputinţa de a avea ceea ce îşi dorise, ce va găsi vinovăţie chiar şi nisipurilor în care te-ai jucat, copilăreşte, cu gândul la timpurile când vei auzi, pe acelaşi ţărm de mare, chemându-te, glasul nemuririi tale, să daţi, împreună, contur de stâncă, zidurilor sub care piticii jocului îşi pot lăsa, o clipă, alergătura lor prin lumea poveştilor, pentru a se odihni.
Venind mai devreme totuna e, tot aceleaşi fapte vor fi făcute împotrivă-ţi, aceiaşi oameni, la început, se vor mânia pe Cer şi aceiaşi vor fi cei care te vor binecuvânta şi în spate lăuda. De-aceea am prins curajul de a-ţi spune să te pregăteşti şi să vii, degrabă. Mă grăbesc eu, şi nu pentru mine mă grăbesc, ci pentru a nu mai pune, unii, deloc înţelegători şi de nimicuri cunoscători, vreascuri şi paie ude în focul care acum se căznesc să-l aprindă, fără să le pese că tocmai în acel foc se vor arde ei, neputincioşi, şi tocmai lumina focului îi va arăta agăţaţi de umbrele pe care, cu osârdie le slujesc, crezându-le fireşti semne ale drumului lor spre lumină. Vino, cu fără de păcatele tale, vino spre întâiul început, în fapt de noapte, spre a lumina ca-n Cer şi pe Pământ, ca noaptea, ce o vom trăi-o, preschimbată în zi, să fie şi pentru ei zori de viaţă şi lume nouă.
Întrebări vor fi, multe, în preajma gândurilor mele, chiar şi în vis vor veni neînţelegeri şi îndoieli să-mi ceară socoteală de îndrăzneala de a-ţi spune, acum, să vii şi, atunci după acest acum, de a face, neţinând cont de rânduielile ce despart lumile noastre. Dar cum ştiu că a mă întoarece nu se poate, cum deja ştiu că şi îndemnându-mă s-o rup la fugă tot aş bate pasul pe loc, rămân de neclintit, încrezător în pasul tău care azi, acum, încă neştiutor, trece prin vuietul norilor, deasupra înaltului care încă poate fi de oameni ferecat, pentru a nu-ţi mai fi nici măcar privirea împiedicată de niscaiva fire de praf care tot vor să te atragă pe drumul pierzaniei lor. Şi urcă deasupra norilor spre a nu se lăsa prinsă în jocul nevinovat al picăturilor de apă care se lasă căzute pănă sub pământul ce le doreşte însetat.
Desfrânatei libertăţi a lumii tale i-ai opus, până acum, o neînţeleasă, acolo, trăire într-un altfel de fel, pentru care ţi-au alăturat vieţii nume de râs şi neputinţe pe care rar oamenii le au, ca să nu îşi arate ei neputinţele de a avea fără să se pună pe taraba îmbâcsită a vieţii la mâna a doua. Alesul drum, al sufletului văzut ca potrivnic ar fi, şi potrivnic ţi se va spune, ca motiv de renunţare, că e. Îţi simţi, îţi crezi şi-ţi asculţi îndemnurile sufletului... Din îndemnurile lui ai găsit calea de a opri căderea celor ce mai pot să se oprească, din îndemnurile lui ai găsit calea faptelor ce vor zdruncina somnul preadevreme mergătorilor pe calea deşertăciunii pline de bogăţii lumeşti şi va reînvia pe cei de vieţi izbăvitori, aruncaţi în pustietatea speranţei pierdute.
Te pregăteşte, dar, şi vino... Vino, trăindu-ţi vremea pentru care te-ai ales să vii, cu rost ştiut, cu adevărul încrustat în fiecare bătaie a inimii şi cu menirea văzută de cei ce vor să vadă, în fiecare lacrimă a privirii. Vino, chiar mai devreme, să poţi da vieţii darul Cerurilor, ce doar prin tine se poate dărui lumii. De peste vieţi îţi ştiu venirea şi tot deatunci îmi este aşteptarea speranţă pentru ziua din care azi va fi un ieri al marii încercări.

duminică, 10 februarie 2013

Tu, ştiu, vei fi...

Te modelez în gând, ştiindu-te deja, te scriu şi redescriu aşa cum n-am uitat, nevând cum să uit, când,cum şi de ce, mi-ai fost arătată şi-mi eşti visul care nu mă lasă pradă adormirii într-o aşteptare fără sfârşit. Te ştiu, aşa cum ştiu că îmi vei fi pentru totdeauna alături, aşa cum doar timpul în care se va sfârşi timpul ce mi-e dat spre a te modela, după care vei fi adevăr al privirii, dorinţei şi trăirii.
E mai uşor azi să fie crezută, ca faptă, o zisă promisă de altul, asemenea trăitor, decât să se creadă că legile lumii pot fi altfel decât sunt, sau că cei care şi-au trâmbiţat marile înălţimi pe care au urcat să poată să dea lumii de ştire că pot face ceea ce nimeni nu a putut şi nu era dat să poată să facă, decât plecând şi altfel revenind, vor pleca pe ascuns, ruşinaţi de ei înşişi. Aceia care n-au stat niciodată, aşteptând, văzând răsăritul, trăind arşita zilei de vară ori simţind gerul nopţii de iarnă, împlinirea a ceea ce urma să fie, nu te mai vor crezută fiind, nu te mai cred fiind, biciuind visul nopţilor şi credinţa dimineţilor în care pot să nu îmi las de bici zdrobit curajul de a-ţi vesti venirea.
Din timpuri de peste gând văd şi ceea ce văd aş putea lăsa privirilor celor mulţi să te cunoască, tuturor, nemaiavând timp să se împotr-vească, nici prin vorbe, nici prin fapte, poate doar gând împotrivă-mi şi gând împotrivă-ţi să mai găsească prin ungherele în care şi-au ascuns dorinţele neîmplinite ori nefireştile chipuri mâzgălite în culori înnegrite de preamult aşteptata clipă a răzbunării pe închipuitele lor motive de nereuşită. În visul meu te ştiu, în privirea visurilor mele mereu eşti, doar că ştiu frumuseţea adevărului tău şi mai am timp, şi nici măcar o urmă de motiv, să te modelez eu spre a fi aşa cum eşti tu.
Nu mie mi-este grabă, deşi unii îmi spun să mă grăbesc, să ies cu braţele deschise în întâmpinarea furtunilor, graba mare se arată în Cerul din care eşti venită, fiindu-i ştiut urcuşul ce ţi l-ai ales, împotriva celor sfătoşi ce-ţi vor şopti vorbe mieroase ori vorbe cu venin vor arunca asupră-ţi, tunând şi fulgerând la neascultarea pe care mai degrabă o vor numi prostie, nevoind să creadă că ei vor fi iertaţi de jertfa paşilor tăi şi că paşii tăi, furându-le nemurirea pe care prin tine şi-o doresc, sărăcindu-i de păcatul mândriei, îi va reda adevărului lor, de care s-au temut şi împotriva căruia au fost.
Nu ţie îţi este grabă, deşi, în jurul tău se vorbeşte de o trecere, câteodată, şi de prea încrâncenata hotărâre de a nu face cum spun unii să faci, cum vor unii să faci, cum o lege a lor, oarecum şi a ta, e făcută să te pună să faci, cu dorinţă de mai repede este Cerul din care eu vin, Cei de acolo, care ştiu cât de mult înseamnă tot ce nu se arată celor ce vor să vadă, aşa cum se cred ei că văd zăpada de pe creştetul munţilor, singurii cunoscători ai motivului pentru care ceea ce a fost n-a putut să nu fie, cutremurător, adesea înfricoşător, ori parcă altfel decât legea la care oamenii ţin mai mult decât ţin la adevărul care i-a lăsat să fie trăitori Acum, Aici. Şi graba lor este motivul luptelor care fac larmă mare la porţile Cerului, ştiuţi fiind cei ce au trimis pe cei asemeni lor, cândva trăitori, să prindă ori să ucidă orice rază de speranţă ce s-ar da celor ce aşteaptă clipa răsturnării irealităţii care acum se arată, în ochii celor ce nu ştiu decât să judece, ca realitate plină de neputinţe.
Îmi ştiu înfiripat, parcă dintr-un totdeauna ce nu se poate lăsa trădat, crezul reînvierii prin trăirea vieţii, în lumina primului pas, netulburat de fapte, zbuciumat doar de gândurile începutului. Ştiindu-ţi netăgăduia făgăduinţă de a fi închinare şi motiv de închinare, îmi ştiu a avea timp de aşteptare a clipei primei străfulgerări a privirilor înspre împreunarea iertătoare şi dezlegătoare, renaşterii prin tine şi, doar prin tine, venirii în lume a lacrimei luminii întrupată în forma veşniciei noastre. Modelez chipul începutului, chipul care-mi va fi alături drumului meu dinspre marginea lumii spre toţi cei care sunt deja lumea în care vom trăi şi vom reclădi Universul de care mă întreabă zorii zilei şi te întreabă miezul nopţii când cauţi somnului leac şi întrebărilor semnul care le poate preschimba în spuse firesc de pline de sens.
Mirific îţi este chipul, minunată va fi clipa... Tu, ştiu, vei fi, mai mult decât poate cuprinde gândul omenesc acum. Privind spre vis aud gândurile cum, înainte de a-ţi mângâia trupul, se caută de necurăţie, ori de dorinţă prea mare, pentru a-şi aavea dreptul de a se cuibări la picioarele tale, spre a-ţi fi alături mergătoare spre a-ţi şti şi împlini întâiul tău gând al dimineţii, ori de a-ţi ocroti paşii de roua rece a verdelui ierbii care se vrea de pasul tău călcat, ştiind că nu-i este dată moartea ci înălţarea spre a fi şi, în ziua ce va fi să urmeze, covor aşternut pe drumul tău, spre a-l face uşor şi drept mergător. Teamă le este celor care, dat fiindu-le să ştie, trag nădejde că, unindu-se Cer cu Cer, chiar aşa potrivnici acum, Cerurile le vor da binecuvântarea pe care o vor da, când ştiut va fi că din Ceruri, prin tine, întrupat va fi rodul rosturilor. Eu ştiu că tu vei fi ceea ce visul mi-arată.

miercuri, 9 ianuarie 2013

Împreună noi, spre regăsirea ta

Mai ai încă ceva vreme să pui pe fugă nişte adevăruri ce te fac să spui pe fugă nişte vorbe, doar pentru că nu îţi vine la îndemână să-ţi laşi sufletul să zboare în libertatea pe care, mereu dorindu-şi-o, cu tine, cu gândurile tale, cu propriile-ţi reproşuri, cu propriile-ţi argumente, se luptă. Ştiută învingătoare te-ai vrea altora, dar nu mă poţi opri să îţi spun ceea ce deja ştii... că te-ai vrea învinsă, ştiind că aşa vei învinge, că aşa vei câştiga lupta pentru viaţă. Tu te împotriveşti împotrivirii, împotrivindu-te! Îţi este însă teamă de nu ajunge să câştigi iarăşi lupte, dar câştigul să fie pierdere şi mai mare, de vreme ce războiul tot în toi rămâne.
Iar dacă tot s-a ivit calea de a da pe faţă ceea ce tu ai vrea să ştiu, dar nu ai vrea să tu să spui, nu pot să nu-ţi spun de drumul pe care, clipă de clipă, nu zi de zi, îl faci să-l ştii bătătorit, dar tot mereu îl găseşti mutat către alte şi alte creste, care doar unei priviri se arată înalte, privirilor ce urmează, dispărute cu totul fiind. Privesc din depărtare şi te privesc în gând, te văd în vis şi caut... dar oricât aş căuta măcar o piatră pe care să se poată sprijini un pas mai apăsat, nu este de găsit, nu este de văzut. Şi chiar când piatra de hotar se lasă văzută, la marginea lumii pe care vrei să o ştii a ta, ea nu se vrea decât un semn al timpului ce-ţi dă motive să îţi pui, mereu şi mereu, alte întrebări.
Rar, mult prea rar, te mai laşi privită în oglindă... Prea multe gânduri ştii că se abat asupra ta, şi aşa se pornesc ploile de coincidenţe care îţi lasă ori gust amar, ori nevoia de a trăi, nu clipe furate, ci eternităţi condensate în clipe. Şi aşa îţi aduci aminte că ar trebui să fii rost de întâmplare şi nu întâmplare cu rost, să fii viaţă înnoitoare şi să nu te mai aşezi în răscruci spre a-ţi aştepta înnoirea vieţii, să fii vârf de lance care trece de orice şi nu trecătoare pe lângă orice ţi se pare neînsemnat. A fost chiar foarte rar, mult prea mult timp dar astăzi, vrei sau nu vrei, e timpul să îţi aduci aminte că, dincolo de pragul casei va trebui să treci, repede, într-o zi, singură, pentru a nu mai fi singură şi a mai reveni, mereu, din când în când, uitată de singurătate.
Esenţe nepieritoare ţii în subsolul privirii şi, la ceasul târziu al îngheţării gândului, te laşi purtată, de umbrele lui, spre hotarul împăcării cu o realitate în care toate stau agăţate de sporovăiala ieftină a pauzelor care revigorează amintirile învăţării şi ucide, fără regret şi fără milă, orice cunoaştere. Şi ucisă fiind, uşor adaugi picături de larmă asurzitoare care, crezi sau doar vrei să crezi, că poate să rupă tăcerea în care altfel s-ar trece orice zi, la fel cu oricare altă zi. Dar nu-ţi pot alerga paşii în ritmul nerostuit al tobelor, adevărul tău neputându-se împăca, şi nu s-a împăcat niciodată, cu semnele pumnilor încordaţi şi aruncătura de băţ ce-l tot desparte de tine, tu cea care poţi fi, şi vei fi, zi de zi.
La urma urmelor, nimic din ceea ce mâna omului, ori gândul omului, face, nu este mai mult decât un nod, legat după priceperea legătorului. Şi se mai poate face şi nod peste nod, spre a se desface greu, deşi s-ar vrea să se arate de nedesfăcut. Nodul e semn al piedicii ce se va pune spre a se trece, spre mai departe, prin urechi de ac, şi când nodul e prea strâns şi vechi, doar vârf de ac îi poate desluşi încurcătura, spre a-l desface şi a nu subţia deloc firul înnodat, şi aşa subţiat de atâta strânsoare. În vremea care a mai rămas, te pregăteşte de pas întins, grăbit, pe drum bine luminat, spre timpurile care nu te vor mai confunda cu propria-ţi confuzie şi nici cu pierderea de vremuri în care te-ai pierdut pe coborâşuri, căutând urcuşul. Ca să poţi să te regăseşti pe tine, nedesluşite, doar, azi, esenţialităţi, s-au lăsat coborâte în coincidenţe şi dorinţe de contrarii idei, spre a nu te mira de dorinţele ce se vor vrea fapte şi de faptele ce vor avea urmare pentru totdeauna. Împreună astfel vom trece peste prag de seară, peste prag de zi şi peste prag de dimineaţă, dând motiv opririi de la drum lung, prin împreunarea ce va rupe zăgazul nerodirii.
Acum mi-e uşor să văd vântul spulberă nisipul de pe drumul pe care paşii tăi, încăpăţânaţi într-un fel, obligaţi în alt fel, din necesitate la urma-urmelor, se zbat să nu se rătăcească de ei şi de drumul lor. Chiar dacă încerci tu să-i convingi, ei nu sunt prea convinşi că nu te vor nedreptăţi şi nu te vei trezi privind cerul înnorat spre a afla drumul stelelor. Te-ai lăsat întâmplării de a pleca mai devreme de a învăţa că acestei lumi îi eşti făgăduită şi acestei lumi i-ai făgă-duit rodul tău, dar ştiind că, între toate câte ai de făcut, nu-l poţi lă-sa la urmă, somnul nopţii îţi scoate, grăbit, în faţă, toate faptele trecutului. Cum încă pasul nu poate călca piatra de temelie a rostului casei, te oboseşti a căuta justificări coincidenţelor, contrariindu-te cu dorinţa de a nu te lăsa nici încorsetată, nici dominată, dar nici însingurată. Timpul însă, e clar şi evident, s-a sărăcit de concesii, şi, dezgolindu-te de hainele fricii, te va duce, după miez de zi, să urmezi drumul care trece hotare.

duminică, 6 ianuarie 2013

Noul gând al înnoirii

La câte sunt deja faptele din trecut, de câte să mai fie nevoie pentru a lăsa rostul să pună piciorul în prag şi să nu se mai teamă că îl vei trimite înapoi, de acolo de unde s-a pornit înspre tine, odată cu tine, să nu te mai aşezi de-a curmezişul pentru a te şti scut şi lance împotriva adevărului, şi să nu mai taci când te întreb despre visul ochilor deschişi şi despre zvâcnetul inimii ce-l ai când citeşti ceea ce-ţi e scris să citeşti? La câte întrebări ne suntem răspuns, aflat în căutarea propriilor răspunsuri, legate, fără tăgadă, ori fără rost, de amănunte, te pot întreba, îmi poţi spune, mie, prin cuvinte, despre rostul nerostirii fără echivoc a adevărului simţirilor ce te fac să te gândeşti că poţi să redevii ceea ce eşti?
Oricum mi-ai răspunde, ştiu că greu îţi este acum să spui da, şi ştiu că la fel de greu va fi să spui nu, când privirile se vor întâlni fără martori şi fără şanse de a se mai ascunde, când se vor îmbrăţişa pentru a da chip faptei ca împlinire şi sensului ca descătuşare. Sub umbra întunericului de seară, purpurii vor fi cuvintele ce se vor dărui, pentru totdeauna, permagentului cerului, întins între marginile bine definite de răsăritul lunii şi apusul soarelui. Oricum mi-ai răspunde, ştiu că faptele vor fi răspunsuri cu mult mai cuprinzătoare, împlinitoare şi păstrătoare a comorii în care se preface o întâie şi de început făptuire consensuală aşteptării trăirii.
Rostul adevărului îl tot căutăm, potrivnici fiind de multe ori, fiindcă mai multă chemare ne fac poveştile despre alţii, întâmplările altora şi judecăţile clipelor noastre. Un joc pe care azi prea mulţi îl joacă, un joc în care nu intră decât câte doi, a fost adus pe lume de cei care au căutat prin cele mai întunecate unghere. De-acolo a fost adus, arătat şi lăudat cu mii de vorbe şi, cum oamenilor le-a plăcut, chiar de nu li s-a spus că e un joc în care toţi pierd şi alte jocuri vor mai trebui jucate spre a se ajunge la câştig, e jucat cu mare încredere. Şi dacă n-ar fi cineva, mai bun şi cu mai multă grijă de oameni, de n-ar face să le tremure pământul de sub picioare, nimeni poate n-ar renunţa...
Eu voi veni aşa cum am spus, ţinându-mi vechea promisiune, ceasurilor de seară să redăm libertatea pe care şi-au pierdut-o când s-a sfârşit jocul ultimei încercări, strivite într-o înfrângere care a cutremurat gândurile şi a poruncit ploapelor să nu se mai lase decăzute, spre a lăsa ochii deschişi şi adormirea o amintire a coşmarului. Şi mai ales, voi veni, pentru că e timpul victoriei pentru amândoi, pentru a înfrânge jocurile trecuturilor.
De departe, da, de departe, de dincolo de drumurile drepte... De acolo am să vin, şi nu puţine vor fi întrebările pe care mi le vei pune, încercând să ordonezi cumva neordonatul labirint cu o singură intrare, dar cu atâtea ferestre care-l lasă deschis privirilor celor care vor veni să scrie cărţi ale unei vieţi pline de repere şi reper totodată altor vieţi, care, în căutarea rădăcinilor, se rătăciseră ori fuseseră duse spre rătăciri bogate doar în bătături ale drumului, pe care paşii nu mai ştiau mersul ci ştiau doar ropotul şi robotirea. O viaţă a sfârşiturilor şi a începuturilor altor vieţi, aşa cum şti-vei şi tu mai apoi, aşa cum înţelege-vor toţi, de nu se va fi înţeles încă.
Ar fi multe să se mai spună, dar dacă se vor vrea toate spuse, mult timp se va trece în contul aceloraşi căutări zadarnice. Şi prea multe gânduri s-ar întâmpla să fie lovituri de topor vărsător de lacrimi acelora care nu-şi vor trezirea ci doar netezirea unui drum pe care şi l-au ales de-a curmezişul unui deşert neroditor, în care doar vântul, şuierând şi spulberând praful ce ţine loc de îmbrăcăminte, mai aduce câte o umbră de nor ce dă sens ideii de continuare a ceea ce, altfel, primul gând al dimineţilor pustii, trimite mereu fiinţarea neantului.
Nisipurile, mişcându-se, nu se poate spune, sigur, că măsoară trecerea timpului. Şi chiar dacă totdeauna ar fi măsurător de treceri, de nu-şi are măsurătoare cunoscută, precisă şi bine înţeleasă, poate trece înaintea vieţii şi schimba ştiutul în neştiut, somnul în somn şi liniştea în nelinişte. Trăite clipe ai în nelinişte şi frământări, nemaigăsind ştiutele clipe dorite, împlinite însă seduse de drumurile dedesubturilor întortocheate şi umblate, la ceas târziu, parcă necuprins în calendarele zilelor, de umbrele ţipătoare ale dorinţelor morgane.
Aşa e rostuit să fie, aşa e dat să se întâmple fapta de înnoire. Purpuriu strălucitor pe albul fără pată al înălţimilor, va fi culoarea literelor ce vor scrie povestea a ceea ce va urma nedoritului şi nespusului „nu“ care, chiar dacă îţi va mai răpi din timp, gândind cum de nu l-ai rostit, te va lăsa liberă să priveşti în oglindă şi să nu-ţi mai pui întrebările nereuşitei ci doar pe ale firescului înălţător de trăiri şi făptuiri. De-aceea s-au întâmplat furtuni pe cerul tău, de-aceea uraganele au făcut ravagii pe pământul meu. De-aceea-n roşu vei fi îmbrăcată-n ultima seară a trecutului pe care, dezbrăcîndu-te, spre uitare eu ţi-l voi arunca şi făptuind trecerea pragului, privirile-ţi limpezi nu se vor mai sfii să privească răsăritul în ochi, luându-şi din privirea sa dorinţa eternităţii.